Cantece pentru copii

Imi place să cânt, să fredonez, să lălăi…şi îmi plac provocările în faţa copiilor. Îmi place să mă prind în horele lor, să-i învârt la stânga şi la dreapta, să-mi pun mâinile la ochi şi să mă prefac că nu-i văd.
Şi..se pare că şi lui Radu îi place să-i cânt. Orice, antrenant să fie. Să îl iau în braţe şi să-l privesc în ochi ca apoi să mă pot schimonosi în fel şi chip.
Aşa că încerc să apelez la memorie că de vreo 3-4 ani n-am mai cântat. Andrei nu-i place aşa că m-am executat. Ei nu-i place nici să mă vadă dansând aşa că…din nou m-am conformat.
Acum sunt pusă în situaţia de a-mi reaminti tot ce-mi propusesem să dau spre uitare.
Deci…revenind la cântecele pentru Radu…preferat de departe faţă de altele rămâne „Ce petrecere frumoasă!”. Când încep să mă orăcăi e în extaz, râde cu gura până la urechi iar eu fredonez refrenul de câte ori pot, până la plictis: „Oac, oac, diridiridam, oac-oac, oac-oac, dirdiridam!”
Am zis să mai schimb placa…şi să caut în cutia cu „amintiri”. Şi…am răsfoit până am ajuns la cântecelele sadice 😀
Despre ele mi-am propus de fapt să scriu.
Cel mai ciudăţel cântec mi se pare „Un motan cât un pisoi”
Să-l disec.

• Un motan cât un pisoi – adică cum naibii vine asta??? Adică motanul e…cum? Si pisoiul…cum?? Adică nu e cam tot pe-acolo?? Ştiu că mă întrebase Andra cum vine treaba asta…şi n-am prea ştiut ce să-i răspund. Să-i fi spus că diferenţa între cei doi constă în faptul că unul e castrat şi unul nu??
• Stă pe-o ladă de gunoi– de ce pe gunoi?? De ce nu pe-o soba undeva? Sau, mă rog, ceva draguţ despre un motanul ăla. Ce alăturare stupidă asta cu gunoiul. Orice copil îşi doreste să caute în gunoi după motanul (cât un pisoi) care-i atât de amărât.
• Şi tot caută în el
• Să găsească-un şoricel. Hmmm, noi avem containerul fix sub balcon. Stăm şi admirăm şoriceii care într-o zi o să ne invadeze :D. Andra chiar mă pusese odata să mergem la gunoi să-i arat soriceii şi în zadar încercam să-i explic că nu sunt, că se curată vertiginos ghena şi nu pot trăi aici. Câtă tristeţe pe copil când a aflat că pisicile maidaneze nu au de unde culege şoriceii.

Vine refrenul:
A plecat motanul
A plecat golanul
Ce sunt eu de vină
De-l calcă vreo maşina?
Sadism în cea mai cumplită formă. O fi educativ…dar mama lor de maşini cât rău pot să facă!!! Să nu mai insistăm asupra apologiei cuvântului golan prezent într-un cântec pentru copii,  cuvânt pe care am preferat să-l înlocuiesc cu sărman. Hmmm, nu pentru multă vreme pentru ca am ascultat varianta originală împreuna cu Andra şi apoi ţine-te explicaţii.

Alt cântec drăguţ şi antrenant pentru copii: „Ceata lui Piţigoi!”
Drăguţ, simplu, antrenant…dar toţi sunt luptători de soi…adica dacă-s luptători, trebuie să se bată, mamă, nu?! Cu cine se bat?? Cu alţii din altă ceata??? Dar cum se bat? Se pocnesc? Sau doar se prefac??
Aici orice-aş fi spus eu despre faptul că nu e frumos sa ripostezi violent a fost desfiinţat de Andra. Deci, concluzia copilului, dacă vrei să fii „de soi” trebuie să te lupţi, să te pocneşti. La nivelul de percepţie al unui copilaş asta este echivalentă cu atingerea fizică a celuilalt nicidecum nu sunt percepute substraturile filosofice ale propoziţiei.
Continuăm…
Dai într-unul ţipă doi! Deci clar, se lovesc, se altoiesc. Cine-i loveşte?? Noi ăştia mari şi răi!

Trecem la altul…şi mai sadic de data asta: „Pupăza din tei”
Foarte frumoasă povestea din Amintiri din copilarie dar modul cum au fost scrise versurile mă fac să mă crispez.

Pu, pu, pu, strici mereu, somnul meu, pupăză din tei.
Las’ ca mi te prind moţato şi te-oi întreba ce vrei,
Când ţi-oi smulge coada toată şi te-oi vinde pe cinci lei.

Pu, pu, pu, pu, pu, pu, chiar acu, o să-ţi viu de hac!
Şi-ajungând la tei căciula peste cuib capac-o fac.
Şi-apoi, scotocind cu mâna, prind de gât puiul de drac.

Ha, ha, ha, vezi aşa, mi te-am prins, că de mult ţi-o coc!
Şi la târg ajuns cu dânsa, printre lume îmi fac loc,
Strigând cât mă ţine gura, să se-audă-n iarmaroc:

Negustor, pupăzi vând, marfa mea-i blândă ca un miel.
Dar un moş cu barba deasă, de unde-o fi fost de fel,
Îmi croi câteva beţe, luând pupăza cu el.

Ajutor, hai săriţi! Hoţii, măi, pradă-un negustor.
Moşul însă, rupând sfoara, zvârle pupăza spre nor,
Şi dihania, voioasă, o porni spre sat în zbor.

Astăzi iar, pu, pu, pu, ca un drac, sus în tei la noi!
Poţi să cânţi la noi, spurcat-o până-n veacul de apoi!
Nu mai fac negustorie cu moţate de-alde voi.

Deci nu mai este nimic de adaugat!

Am trecut la repertoriu internaţional.
Foarte antrenat şi drăguţ e un cântecel învăţat la limba franceză în şcoala generală

Alouette , gentille alouette,
Alouette, je te plumerai.

Je te plumerai les yeux, (bis)

Et le bec (bis)
Alouette (bis) ah

Je te plumerai la t�te, (bis)

Et les yeux (bis)
Et le bec (bis)
Alouette (bis) ah

Je te plumerai le cou, (bis)

Et la t�t’ (bis)
Et les yeux (bis)
Et le bec (bis)
Alouette (bis) ah

Je te plumerai les ail’s, (bis)

Et le cou (bis)
Et la t�t’ (bis)
Et les yeux (bis)
Et le bec (bis)
Alouette (bis) ah

Je te plumerai le dos (bis)

Et les ail’s (bis)
Et le cou (bis)
Et la t�t’ (bis)
Et les yeux (bis)
Et le bec (bis)
Alouette (bis) ah

Je te plumerai les patt’s (bis)

Et le dos (bis)
Et les ail’s (bis)
Et le cou (bis)
Et la t�t’ (bis)
Et les yeux (bis)
Et le bec (bis)
Alouette (bïs)

Cântam ca nebunii prin casa ţopaind şi făcând giumbuşlucuri pe antrenanta melodie…până la un moment dat când bineînţeles că ne-am pus întrebarea: „ce naiba cântam noi aici???”
Dă-i cu-n google translator (ca suntem afoni în ale francofoniei) şi…am descoperit că de fapt sărmana ciocârlie e surghiunită.
Adica o ameninţăm că îi vom smulge capul, ciocul, gâtul, aripile, ochii, coada… Aveam în faţa ochilor imaginea terminată a „gentilei” ciocârlii. Mda, am inteles de ce cântau aşa ceva coloniştii francezi când au ajuns pe meleagurile Americii de Nord.
Dar totuşi…este un cântec pentru copii.

Cel mai bine este să revin la „Melc-melc” sau la „Oac-oac-diridiridam” totuşi…