Amalgam


Cu trecerea timpului am devenit mult mai selectiva, mult mai atenta la ceea ce se intampla in jur, mult mai receptiva la ceea ce mi se comunica, mult la senzitiva emotional.

Daca inainte vreme lucrurile curgeau oarecum de la sine, parca dintr-odata mi s-au deschis ochii si am inceput sa privesc linia orizontului cu mai multa atentie. In acel moment o parte din mine s-a pierdut, acea parte plina de entuziasm si veselie, acea parte care nu putea reactiona decat la lucrurile frumoase si bune, acea parte care nu accepta ca exista si parti negative in lumea inconjuratoare.

Toate acestea au adus si o anumita tristete, un fel de constientizare a unei forme mincinoase a vietii prin care ma scurg usor.

Abandon de sine, introvertire de ganduri, inabusire de emotii, neputinte, frustrari, durere, tristete, amagire, ura – le-am cunoscut in toate formele lor. Au ajuns sa ma macine, sa ma tortureze, sa ma descompuna incetul cu incetul…

M-am surprins neplacut reactionand asemeni unei fiare, unei fiinte inferioare, unei perrsoane lipsite de maturitate. A fost nevoie ca intr-o zi sa ma privesc in oglinda si sa nu ma recunosc. Simteam cum lacrimile isi faceau sant pe obrajii mei, imi sfaraiau carnea, imi ardeau gandurile si imi adanceau ridurile.

Cineva atunci m-a luat de mana, m-a ridicat de la pamant, m-a strans in brate si mi-a soptit: „Nu esti singura! NOI suntem cu tine!”

NOI…

Un intreg Univers…

Sunt nevoita sa ma scutur, sa-mi sterg lacrimile, sa (ma) iert si sa trec mai departe.

Trebuie sa ma eliberez.

Si sa pastrez acele momente in care un inger de mama vine si imi aduce o oala cu sarmale, ACEA mama care nu ma vazuse niciodata in viata ei si care a facut acel gest pornind dintr-o dorinta de a darui. (M-am trezit intr-o zi cu un telefon de pe un numar necunoscut. Eram rugata sa vin putin pana in holul cladirii in care lucram. O Doamna marunta, cu niste ochi sclipitori si cu o blandete in glas asa cum rar mi-a fost dat sa intalnesc in ultima vreme, imi intinde o sacosica in care am gasit cele mai elaborate sarmalute asezate frumos, intr-o ordine aproape perfecta.)

Sa pastrez acel minunat moment al fiecarei zile cand doamna de la magazinul in fata caruia imi parchez dimineata masina imi zambeste si imi face strengareste cu mana de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea si pamantul (n-am vorbit niciodata cu ea).

Sa pastrez acel moment in care scrijeleam cu un card gheata depusa pe parbrizul meu si un domn binevoitor imi aduce ultimile picaturi din sticla lui cu lichid de degivrare a geamurilor. (Vazand ca nu mai are decat cateva picaturi de lichid, m-am scuzat frumos si i-am spus ca nu este cazul sa si le consume cu mine. Omul si-a aprins tacticos o tigara, mi-a intins din nou recipientul spunandu-mi cu un ton protectiv: „Doamna, va rog frumos, puteti sa folositi tot. Eu mi-am facut treaba cu el si pot sa ma duc sa-mi cumpar altul. Ca e ieftin. Vreti sa il dau eu pe parbriz?”Eram in stare de soc dar totodata stiam ca timpul nu sta in loc si trebuie sa ajungem cat mai repejor la scoala. Am dat cu incredere…si ma gandeam continuu la gestul lui.)

Sa pastrez fiecare mesaj de „Buna dimineata!” care nu conteneste sa soseasca. De multe ori m-am gandit ca nici macar nu merit atata atentie. Nu intotdeauna insa este despre ceea ce credem noi despre noi ci de felul in care ne percep ceilalti.

Sa pastrez in acelasi context fiecare „ti iubesc, lov u, ti pup, mersi, ci ma fac fari tini?, mi-e dor de tine, abia astept sa ne vedem, te sun cand ajung acasa, esti trista?, mai poti? nu ai voie sa lipsesti” scrise pe tonuri firesti sau copilaresti.

Sa pastrez fiecare confesiune ce imi este facuta, fiecare moment in care imi este cerut sfatul sau parerea despre un anumit lucru sau despre o anumita traire, fiecare moment in care mi se cere ajutor .

Sa ma bucur de copiii mei imperfecti si sa nu-mi doresc nicio secunda sa fie altfel!

Sa ma bucur pentru fiecare realizare a prietenilor mei.

Lectia de anatomie


Copiii mei de felul lor sunt destul de seriosi, cam prea putin buclucasi. Nu prea fac ei „nefacute” la nivel fizic si nici nu prea ma lovesc des cu aiureli astfel incat de foarte putine ori ma vad nevoita sa atentionez sau sa corectez ceva atat in comportament cat si-n vocabular. Imi cam lipsesc perlele…

Uneori insa ma trimit direct la podea si incep numaratoarea ca dupa un K.O.

R. incepe sa tuseasca destul de serios in plina vara. Mie, in calitate de mama-closca, imediat mi s-au activat toti senzorii care actioneaza „neindiferent” fata de primele simptome ale pardalnicei raceli.

– Hmmmm, nu prea-mi place ce aud! ii zic compatimitor

– Mami, stii de ce tusesc???

Halt, nu-i nevoie sa apelez la trucuri mamicesti ca-mi spune mostenitorul ce secrete sunt ascunse in spatele unui banal guturai.

– Ia sa auzim…cum te-ai procopsit cu tusea asta?!

– Mi-a cumparat bubu inghetata 😀

Ei, hai, ca e prea de tot! Dupa ce tot discutasem despre prostiile cumparate din comert si dupa ce educasem toata familia ca trebuie asteptat momentul propice pentru a savura inghetata de calitate buna, ma trezesc „injunghiata” pe la spate.

– Copile, nu am discutat despre aspectul asta? Te-a fortat sa mananci?

– Nu! Eu am plans ca vreau. Si mi-a cumparat!

– Asta e acum, te-ai procopsit cu o frumoasa laringita. Sa vadem in continuare ce putem face…

Cade pe ganduri profund. Eram convinsa ca deja isi ordoneaza in cap idei de tratament cu ceai de ceapa si siropuri de ridiche. Dar de unde?? El isi pregatea lovitura fulgeratoare

– Ce laringita??? Asta nu e laringita, mami!

Nah, ca acum „e oul mai destept decat gaina”, imi zic in gand triumfatoare.

– Daca nu e laringita atunci ce este?

– Mami, stii, eu cand am mancat inghetata, am tinut-o in gura asa cum m-ai invatat, pana s-a topit. Si apoi…i-am dat drumu incetisooooor pe esofag! Ce sa caute inghetata pe laringe?? Iti dai seama ca daca o bagam pe laringe se ducea direct in plamani si muream? Nu mai puteam respira deloc. Ramaneai fara baietel. Dar eu am fost atent la ce m-ai invatat si am trimis-o in burtica prin esofag. Mamiiii, sa stii ca as putea sa fac esofagita… Nu e nevoie de ceai de ceapa. Am scapat!

Am amutit instantaneu si am schimbat subiectul. A fost mai bine pentru mine.

Doar l-am privit zambind, l-am mai mangaiat o data si am spus (tot in gand): „Destept ca ma-sa! Sa nu fie de deochi! :D”

Sa traiasca naşul mare


…sau nana. Sau oricine pune nume de botez la orice! Adica mostenitorii mei regali! Care pentru a-mi pune nervii pe bigudiuri de la prima ora a diminetilor ploiase de martie ar face orice !

Motivul disputei de azi dimineata: cum se numeste pisica (de plus)??

Andra dintotdeauna a fost extrem de inspirata si orice ar fi botezat cu siguranta ar fi sunat extraordinar de artistic. Radu…e doar Radu. Insa nu trebuiesc comparati. Niciodata! Unul din ei seamana teribil cu mine sorbind parca la nivel celular toate informatiile cuprinse in ADN-ul meu, celalalt nu stiu cum a facut dar tot cu mine seamana pana in strafunduri. Deci NU POT FI COMPARATI! Nu poti sa ceri unuia sa respecte acelasi pattern cu al celuilalt si nici sa fie de acord cu ideile fratioarei.

Revenind la mâţă (pardon…pisicuta!!!)…

Nici nu mai stiu de unde a scos-o tinand cont ca de ani buni ma straduiesc sa scap de toate plusurile din casa pentru ca aduna praf, ocupa spatiu inutil si nu folosesc nimanui. Asta a aparut de nicaieri.

Dimineata devreme, toata lumea e agitata, toata lumea alearga, n-are loc unul de celalalt… Radu e ZEN!

-Buna dimineata!!!! il aud spunand cu tot sufletul

Ma mir. De obicei este ursuz si ma intreaba ce zi este si daca e musai sa mearga SI AZI la gradi. Dintr-odata e vesel si mai si saluta. Zic

-Buna dimineata, Radu!!

-Nu e pentru tine. Tie ti-am spus cand m-am trezit (eu nu-mi amintesc sa fi auzit ceva). Acum l-am salutat pe Hotiţă!

WHAT??? Ce-a fost asta? Cine e Hotiţă???? Nu imi ies cuvintele din mine. Stau paralizata pentru cateva secunde asa ca ma salveaza Andra care priveste scena din pragul usii.

-Cine-i Hotiţă??

-Pisica!

-Ce pisica?

-Asta! zice ridicand-o in brate din patutul ei de carton si pupand-o duios pe crestet…

Andra se uita lung si explodeaza:

-Ce Hotiţă???? Asta e Maguei!!!

-Ba nu, e Hotiţă!!! riposteaza frate-su

-Ba nu! E Maguei!! Mama, zi-i ca asa o cheama de 6 ani de zile! Asta e numele ei si nu i-l schimba nimeni.

Frate-su incepe si plange.

-Ba e Hotiţă!

Sor-sa nu se lasa:

-Ba e Maguei! Zi, mama, ceva!

Ce sa zic? Stau incremenita. Daca n-as fi contra cronometru m-as aseza si as privi spectacolul care-mi aminteste de Bunicu lui Delavrancea…

Insa trebuie sa intervin:

-Radu, pisica asta de 6 ani de zile se numeste Maguei. Stii, cand a venit la noi acasa avea deja certificat de nastere, asa ca al tau, si asta scria acolo: MAGUEI.

-De unde a venit pisica??

Halt! Pana aici mi-a fost! Invoc inspiratia divina si ma reinventez

-Din Canada (sa nu ma intrebe nimeni ce-mi veni. Sau cred ca stiu dar e alta poveste)

Radu incepe sa planga nervos. Incercarile mele de a-l linisti esueaza. Timpul ticalos ticaie intr-una, cronometrul nu se opreste pentru a gasi o solutie salvatoare.

-Gata, incepand de azi se numeste Hotiţă-Maguei!!!

Niciunul nu e multumit, amandoi tuna si fulgera ca niste dragoni , fiecare bodogane asupra alegerii mele, fiecare ma condamna, unul plange in continuare, celalalt e nemultumit ca am adaugat inca un nume (atat de inspirat) minunatei creaturi. Doar eu zambesc tamp si-mi zic ca e timpul sa ma concentrez asupra urmatoarei batalii!