Craciun 2005

Impresii de Craciun 2005

Minunatul Craciun pe care tot il asteptam de atata vreme in sfarsit si-a facut aparitia…

Si incep sa-mi amintesc cu drag cum mama trebaluia toata ziua in timp ce noi, copiii stateam linistiti si asteptam sa vina Mosul incarcat cu cele mai frumoase daruri la care visam cu ochii deschisi in timp ce scriam scrisorica cu destinatia Polul Nord. Imi amintesc cum tata de firecare data ne ajuta sa impodobim cel mai frumos brad, cum ne amintea de fiecare data ca am fost suficient de cuminti, cum din bucatarie ne imbia cele mai grozave arome…Numai ca Mosul (Gerila) de fiecare data doar trecea pe la usa, suna, lasa o desaga plina si pleca de fiecare data grabit, catre alti copii care fusesera la fel de cuminti.

Si dintr-o data, Mos Gerila devine Mos Craciun, mama sunt eu iar copilul este Andra, minunea vietii mele. A fost cuminte?? Ce mai conteaza!! Oricum isi dorea sa vina mosul cu cadouri si jucarii. Agitatie, nebunie, caut costumatie, caut personaj apropiat de imaginea de vis a copilariei mele, pregatesc scenarii, fac inventar la cadouri, pungulite, hartie ambalaj, fundite, globulete, parca mai lipseste ceva, trec pe lista care si-asa este destul de lunga, se anunta in vizita pesoane neluate in calcul, iar planuri, iar completez lista…

In sfarsit, Ajunul a venit, toate se apropie de punctul terminus…Marius inarmat cu lista dupa el pleaca la piata, eu raman sa pregatesc masa. Andra topaie in jurul meu incercand sa ma ajute. Da, e un copil saritor care de fiecare data imi ingreuneaza sarcinile, dar ce mai conteaza atat timp cat ceapa taiata ii provoaca doar placere?? Ce mai conteaza ca in loc sa-mi vad de ale mele trebuie la 5 minute sa fac o pauza ca sa ii pup lacrimile sau sa ii masez un picior pe care tocmai l-a lovit cand venea in fuga mare sa dea morcovul pe razatoare? Ce mai conteaza ca aspiratorul trebuia sa stea langa mine, nu de alta dar la cea mai mica „abatere” trebuia curatat. Ma gandeam ca suna tare frumos la vecini acel zumzait si ma consolam zicandu-mi ca ei ma considera o mare gospodina mai ales ca suna ca un mixer. Asa ca totul se face pe apucate, pe negustate, pe principiul „lasa ca mai este timp!!!”. Aiurea, timpul trecea pe langa noi cu o viteza ametitoare si dintr-o data se face ora 14:00. Iau decizia inteleapta de a culca uimitoarea faptura care din fericire nu a reustit sa se accidenteze, inca. Normal ca ea nu vrea, duc munca de lamurire, ea se tine pe pozitie, o legan, poate ca da rezultate si chiar da, numai ca dupa vreo ora si ceva, incerc sa ma indrept spre minunatul loc al activitatii mele, imi propun sa termin cat mai repede cu mancarea, ca mai am de ambalat, legat, impartit…Numai ca planurile au fost dejucate. Dupa jumate de ora apare Andra in prag, cu fetisoara ei de copil nevinovat, alintat si smiorcait care ma anunta ca ea nu sta singura. Aoileooooo, eu nu apucasem sa fac nimic, deja timpul era in defavoarea mea, iar scenarii iar agitatie…

Reusesc in cele din urma sa le pun la punct, scoatem bradul, il ancoram in realitate, incepem sa ornam, Andra ma „ajuta”, realizez ca nu am varf de brad, arunc o haina pe mine ma duc in primul magazinel deschis, intreb daca au ce caut eu. Au, dar alta culoare!!! Ma panichez, caut in continuare, gasesc ceva care pare destul de interesant, vin rapid spre casa, ma intampina acel zambet minunat intrebandu-ma: „Ce-ai luat, mami???” ii arat, ii explic, ca doar am copil mare de-acum, si incep sa vad in continuare de treburile destinate mamei. Nu stiu daca a durat 5 minute si mosuletzul lipit de varful de brad deja disparuse, copilul stralucea de la poleiala de pe susnumitul obiect cumparat. Offff, si nici nu apucasem sa il aranjam!!!!

Se face 7 seara, vine Mosul, cel mai frumos si inspirat Mos, filmam, ne amuzam, primim cadouri, le asezam sub brad…Moment poetic!

Masa de Ajun e pregatita, toate sunt la locul lor, oarecum, friptura s-a uscat un pic in cuptor pentru ca asteptam dezechiparea personajului de basm. Si in timp ce stam la masa, in speranta ca toate se termina cu bine, Andra desface pungulita cu pungulita incercand din toate bunatatile aduse in sac. In zadar incerc sa o opresc, in zadar fac scenarii de distragere a atentiei. Asa ca fata mananca ciocolate, bomboane, si asta in timp ce zdrangane in ritmuri mai mult decat zgariecioase creierului, un acord inventat de ea. Ei, suportam, ca doar e cadoul de la Mos, ne distram pe seama celor filmate, radem, iar eu imi spun in gand: Doamne, bine ca s-a terminat!!!! Macar de s-ar fi terminat.

Numai ca intr-un tarziu isi aminteste frate-miu ca eu mai am globulete nefolosite, acele globulete care ne indulcea in fiecare an ziua de Ajun si care parca ne incalzea mainile in timp ce le puneam in bradutul copilariei. Globulete de sticla, frumos prelucrate, la care din pacate nu ar trebui sa aiba acces mica mea distrugatoare. Dar…pacat, ma vede defiland cu acea cutie pastratoare de valori sentimentale si curiozitatea ei nestavilita insotita de strigate isterice ma provoaca sa cedez si sa-i arat ce comoara ascund. Si dupa ce ii tin o prelegere cum ca alea sunt din sticla si se poate taia in ele si-o sa faca bubita si-o sa curga sange, se pare ca nu am reusit sa fiu suficient de convingatoare asa ca s-a convins singura, sarind direct pe minunatele obiecte. Offf, la 11 noaptea, verificam micile talpite de cioburi, in timp ce nervii mei erau intinsi la maxim, in timp ce oboseala deja se cuibarise adanc in mine, copilul urla. Urlu si eu (mare greseala!!!), curat talpile, curat locul accidentului, vecinii deja s-au obisnuit cu minunatul meu aspirator, ce mai conta ca e aproape 12 noaptea?? In urma mea, copilul vomita!! Consistent!!! Ciocolata lichida insotita de mici accesorii ale cocktail-ului!!! Offff, ce sa fac mai intai?? Sa strang si sa sterg minunata mocheta??? Sau sa incerc sa linistesc fata speriata de jetul produs si care dintr-o data se calmase si chiar imi explica mie, mamei nebune, cum ca nu va mai plange!!! Aleg varianta a doua, o pregatesc de nani, o alint un pic, ca doar nu era suficient, incerc sa o calmez si in sinea mea ma bucur ca toata ciocolata aia bagata intr-o cantitate nefireasca de mare in stomacelul ei, a preferat sa fie ejectata.

Ne asezam frumos in pat, o tin in brate si imi cere lapte. Ma conformez, o mangai pe frunte in timp ce fata savureaza deliciosul lichid.

Si incearca sa se aranjeze mai bine pentru somn…punct culminat al serii, cand nici macar lapticul n-a vrut sa stea linistit in stomacelul ei.

Si astfel se incheie o zi extraordinara de Ajun, schimband lenjeria la 1 noaptea.

In proaspatul asternut, imi iau fata in brate, o strang cu putere, inchid ochii si visez la cozonacul mamei, la noaptea pierduta sub bradut urmarind beculetele care se aprind si se sting, la Mosul care trecea de fiecare data doar pe la usa si adorm asemeni copilului de acum 20 de ani, zambind si sperand!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: