Arhiva | concurs RSS for this section

Invitaţie neaşteptată


Sâmbătă…5 mai 2012…

Stăm în curtea şcolii şi aşteptăm micii olimpiadişti să iasă din concurs. Cu emoţiile înghesuite în gât încercăm mai multe mămici să ne găsim relaxarea într-o conversaţie legată de obiceiurile copiilor sau de concediile care se apropie. Din când în când ne zboară gândul către sala de clasă, ne punem întrebări referitoare la complexitatea subiectelor, nu privim deloc cu optimism rezultatele pentru că ştim că „Euclidul” nu e chiar floare la ureche şi nu se compară cu Cangurul sau cu Smartul… Copiii au la dispoziţie 2 ore aşa că avem timp suficient să facem lustru la băncuţe…

După o ora…sună telefonul. Fără emoţii, îl scot din buzunar dar înlemnesc când văd că Andruţi e apelanta:

– Unde eşti??? Gata????

– Da! Am terminat!!!

De fapt, nici nu era nevoie să vorbim la telefon pentru că la câţiva metri în faţa mea era deja prezentă imaginea cea mai dorită de mine: copila proprie! I-am facut un semn (vorbeam încă la telefon!! nu reuşisem să mă dezmeticesc) şi am privit-o cum aleargă în braţele mele.

– Cum a fost??

– Uşor!

– Cum să fie uşor??? Cum au fost subiectele??

Primesc un răspuns fulgerător, tipic Andrei:

– Am uitat. Primele au fost foarte uşoare iar celelalte…nu ştiu cum să-ţi explic…

Ştiam că nu trebuie să am prea multe aşteptări, că n-a fost vreo dată pornită să-mi povestească cu lux de amănunte ceva, dar tot mai trăgeam speranţe. Am rămas pe loc în aşteptarea celorlalţi copii. Ies rând pe rând. Fiecare ne arunca în faţă:

– A fost uşor!

Am acceptat varianta lor şi ne-am întărit convingerea că sunt nişte copii extraordinari de buni şi de ambiţiosi. Nici vorbă să aibă nevoie de cele 2 ore puse la dispoziţie de organizatori.

La un moment dat s-au strâns cam toţi olimpiadiştii pe terenul din faţa şcolii. Nuuuu, nu ca să schimbe impresii ci ca să se joace. Nişte ochi pisicoşi mă întreabă:

– Mă laşi, mami, să mă joc????

– Fugi!!! Mai aveai o oră la dispoziţie pentru concurs, foloseşte-o cum vrei tu!

I-am privit şi i-am admirat cu zâmbetul pe buze. Mi-s dragi de nu mai pot, cu toţii. Sunt atât de inocenţi, atît de frumoşi, atât de naturali! Sunt o încântare pentru sufletul oricărei mame. Nu se îmbrâncesc, se protejează, se respectă. Se iau de mână, se strâng în braţe, se complimentează. Ce să mai spun?? Sunt cei mai grozavi copii pe care eu i-am cunoscut vreodată!!

Şi cum stăteam cu doamna H. de vorbă, se apropie de ea copila ei frumoasă, deşteaptă, cu ochii ca cerul:

– Mamă, îi dai voie Andrei să rămână la noi în seara asta??

Am văzut deodată o mamică uşor fâsticită.  A reactionat destul de prompt şi cu mai multa uşurinţă decât mine:

– Ştii că mâine fratele tău are competiţie şi trebuie să ne trezim devreme şi…

– Da, dar nu-i nicio problemă! O luăm şi pe Andra. Noi, fetele,  nu trebuie să facem nimic decât să stăm în tribună şi să strigăm „Hai Ş.!!! Hai Ş.!!!!”

– Bine, nu-i nicio problemă, dar trebuie să vorbim cu parinţii ei.

Stăteam şi le admiram cum puneau la punct un plan care ar fi trebuit să mă privească direct. Am zâmbit. Nu ştiu dacă am reusit să scot ceva pertinent… Recunosc că am adoptat atitudinea celui blocat. Am privit ochişorii albaştri care mă ţinteau de sub buclele ce-i inconjurau feţişoara îmbujorată aşa că am încercat un răspuns evaziv:

– Mă mai gândesc…

– Haideţi, vă rooooog!

Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mă simţeam pusă la colţ fără a avea posibilitatea să plec undeva. Este prima invitaţie de acest gen şi în plus implica plecarea de acasa pentru o noapte întreagă. Aveam nevoie rapid de un plan:

– Ok, nu spun „NU”, dar am şi eu două condiţii. 1. trebuie să vorbesc cu tatăl ei să vedem dacă este de acord. Şi 2. trebuie să-şi termine temele pentru săptămâna viitoare într-un timp prestabilit. Şi nu se poate decât dacă sunt îndeplinite cele două condiţii simultan.

Un zâmbet larg de fetiţă dulce s-a deschis în faţa mea şi-am primit cea mai tare replică pe care am auzit-o vreodată:

– Ei, eu ştiu că Andra are nişte părinţi foarte buni aşa că nu-mi fac probleme că nu o vor lăsa iar la cât este ea de deşteaptă şi ambiţioasă nu pot să cred că nu-şi va face temele repede! Aşa că…va veni la noi în seara asta!

Şi-a fugit! Mi-am înghiţit toate cuvintele, mi-au fost spulberate toate ideile şi mi s-a dărâmat tot zidul pe care încercam eu să-l contruiesc. Ce puteam oare să mai zic în contextul dat?? Am tăcut şi… vizualizam cu ochii minţii, parca pusa continuu pe replay, scena de dinainte de-a o vedea pe D. cum aleargă către grupul compact de colegi…

Andra nu mi-a spus nimic. Abia după ce-am întrebat-o care-i treaba cu plecatul şi dormitul peste noapte la colega ei m-a privit inocenta şi îmi spune:

– D. mi-a spus că o să mă laşi. Trebuie să mă laşi.

Orice argument aş fi avut eu atunci n-aş fi putut clinti hotărârea lor. Era bătută în cuie.

Cum s-a terminat??? Andra nu şi-a respectat partea ei de angajament aşa că a căzut înţelegerea. Cred ca şi Doamna H. a răsuflat uşurată. A rămas să ne mobilizăm pentru săptămâna viitoare. Vedem dacă o să şi reuşim.

Iar cu concursul??!! Pentru Andra chiar a fost uşor aşa că avem 100 de puncte (prin rotunjire 😉 ). Şi ceilalţi colegi ai ei au peste 85 de puncte ceea ce mie mi se pare extraordinar!! Chiar sunt nişte copii de excepţie şi extrem de valoroşi. P.S. Azi am primit felicitari din partea Doamnei şi un compliment măreţ pentru inima unei mame:” Andra a avut o lucrare impecabilă! Iar pentru un răspuns anume ar fi meritat chiar şi 500 de puncte.” Am o inimă cât tot Universul!!! Chiar…puţin mai mare.

P.S. 1. Întrebarea şi răspunsul cu pricina sunt:

Î: „Explicaţi de ce sunt mai multe coduri de 3 cifre diferite care nu sunt valoroase decat cele care sunt valoroase

R: „Pentru că sunt mai multe inegalităşi decât egalităţi”  Scurt şi la obiect 😀 Şi corect pe deasupra!

Aici sunt subiectele cu pricina.

Anunțuri

Am cu ce, mă, am cu ce!!!


Atunci cand Andra era micuta aveam mereu tendinta sa mi-o cam laud. Din orice pozitie si cu tot arsenalul. Era copila mea dorita, era o fetita simpatica, nastrusnica si destul de inteleapta. Iar eu aveam tendinta ca din orice giumbusluc al ei sa fac o adevarata povestioara dragalasa. O impartaseam apoi cu lumea. Destul de greu am reusit sa vad ca lumea este rautacioasa. Am primit niste cuvinte destul de nepotrivite de la cineva care, la fel ca si mine, reuseste sa scoata numai partile pozitive din copiii sai.
M-am necajit atunci destul de tare…si multa vreme am negat excelenta propriului meu copil. Am crezut de cuviinta sa accept ca este ceva firesc si normal. Si ca toti sunt la fel.
Acum, a mai trecut ceva timp si…vreau sa fac o noua schimbare in viata mea. Sa pot sa strig in gura mare ca sunt mandra de copiii mei.
Andra, cel putin in ultima perioada, ma umple de fericire!

De fiecare data cand merg la scoala, Doamna nu are decat cuvinte de lauda. Are un bagaj incarcat de cunostinte, este atenta, este activa. Iar eu chiar ma ocup ca acestea sa nu se piarda. Atat cat pot.
Singura chestie care a venit ca un buzdugan a fost ca mai vorbeste neintrebata. Aici eu cred ca Doamna a cam exagerat si ca Andra nu este genul care sa deranjeze chiar fara niciun motiv. Faptul ca are o voce usor de identificat in multime si pentru ca mai si graseiaza…se distinge intre toti ceilalti.
La inceput m-am necajit putin. Mi se parea ca am dat putin chix la capitolul educatie.
Stand apoi si gandind la rece am ajuns la concluzia ca ea nu vorbeste mai mult decat altii si nu face nimic in plus fata de alti copii de varsta ei. Doar se evidentiaza. Ceea ce este un punct castigat. Unii muncesc pentru a se evidentia. Ea nu face niciun efort.
Deci, sunt linistita…si am considerat episodul respectiv ca pe o etapa oarecare prin care trebuia sa trecem in drumul nostru initiatic in viata.

Andra este copilul FB. (FB este calificativul maxim..adica Foarte Bine si in niciun caz nu-i vb de FaceBook :p)
Doar ca nu se multumeste cu un simplu FB ci trebuie musai sa aiba si-un Bravo! scris alaturi. Culmea, chiar reuseste.
Scrie f frumos si ingrijit. In primul semestru de scoala n-a avut niciun porcusor pe caiet sau pe fise.
Este inventiva, isi doreste sa fie altfel in tot ce face. Sa nu mai fie nimeni ca ea. Si eu o sprijin si ii intaresc convingerile ca face ceva bine (chiar daca altii nu sunt de acord). Mie-mi place originalitatea ei.

Tot la scoala avem si primul merit la un concurs national.
Am participat la concursul de Informatica si Comunicare „InfoPici” de la Focsani. Asteptam diploma cu locul I.
Acest concurs s-a desfasurat online, la scoala. Deci contributia parintilor a fost 0.

La franceza, dupa 5 sedinte, Doamna s-a aratat f multumita si si-a propus sa lucreze mai intens cu ea pentru ca are cu cine.
La engleza a fost selectata ca facand parte dintre primii 5 cei mai buni copii si drept recunoastere sambata ii vor duce pe cei merituosi la Casa lui Mos Craciun (activitate la care NU vor participa si parintii).

Weekendul acesta vom fi aglomerati rau de tot cu activitatile ei intense dar…nu-i nimic. Noua ne place! Si vom fi alaturi de ea oriunde. Si sunt convinsa ca o voi apaluda cu toata forta si voi lacrima usurel la fiecare succes inregistrat de ea.

Andra, te iubeste mami mult, mult de tot! Sa fii tu si azi! (astea-s cuvintele pe care i le spun de fiecare data cand ma despart de ea)