Arhiva | D'ale casniciei RSS for this section

D’ale Andrei


Stateam la masa rotunda, cu maica-mea, Marius, frate-miu…si ne-am incins la tot felul de discutii. S-a ajuns si la faza in care tot discutam despre cunoscuti, care, cum si cand s-au casatorit. Andra ne soarbe fiecare cuvintel in parte asa ca incepe:
– Buni, tu la ce vartsa te-ai casatorit??
– La 20, ii raspunde buni…
– Ei, mami, s-a maritat la 24.
Ma uit la ea luuung si-mi amintesc cat de tanara era acum 11 ani in urma. Ma uit si catre sotul meu si incep sa-l tachinez.
– Mda, daca am fost bleaga, m-am maritat repede. Nu puteam eu sa mai astept??
– Dar cand voiai sa te mariti, mami?? ma intreaba Andra curioasa…
– Pai, uite-acum, ca-s mai coapta, sunt mai cu picioarele pe pamant, stiam si eu mai multe…
Andra se apleaca usor catre mine, pune o mana la gura asa, ca si cum s-ar fi ascuns sa auda si ceilalti si aproape soptit imi zice:
– Mami, nu te supara ca-ti zic, cu toate ca eu nu cred prea mult…dar nu crezi ca acum nu te mai lua nimeni de nevasta??
– Hai, mai, chiar asa??? Si de ce, ma rog?? o intreb eu tot soptit.
– Pai deja ai ajuns o hoasca batrana…

Mda, fara comentarii…

____________________________________________________________________________________________

Intr-o dimineata perfecta de iarna cand agitatia este in toi ca sa ajunga fiecare la serviciul lui (si ca un facut, toata lumea trebuie sa ajunga la ora 8 undeva) pe holisorul meu de la intrarea in vastul apartament ma tot foiesc ba dupa cizme, caciuli, paltoane, fulare, etc…
Si…ma tot aplecam ba sa-i pun fii-mii cizmele, ba sa mi le pun pe-ale mele, ba sa-i rearanjez hainele ei pe dedesubt, ba sa iau o poseta, ba sa re-verific ghiozdanul… Oricum, aplecaturi la greu (ma mir cum de nu reusesc in felul asta sa dau jos burta ca e mai ceva daca as face cateva abdomene bune)
Marius din spatele meu ma tot urmareste cu privirea. De fapt, n-are loc sa se invarta si el…asa ca sta incremenit intr-un colt si asteapta sa-i dau bagajele si sa coboare…
Andra il ia la intrebari:
– Auzi, tati, ce te uiti atat la mama?? Ce, nu stii cum arata??
Tat-su nu stie sa dea raspunsuri serioase (iar eu ma intreb de unde stie fii-mea atatea prostii)
– Ei ma uit si eu la fundul ei! – faza la care-mi venea sa-i crap capu’ ca eu eram deja transpirata si agitata…
– Ei, degeaba te uiti ca nici macar nu mai este de showbiz!!!

What???? Am uitat in secunda aia ce faceam asa ca imi indes caciula pe urechi si imi arunc geanta pe spate si-o intreb:
– Adicaaaaaa, cum sa fie?? Adica ce fel e ala de showbiz??
Andra da din mana a paguba.
– Ei, mami si tu acum. Ala de showbiz e ala de pozat si de pus in reviste. Acum doar n-ai pretentia ca mai arati bine!
A dres dup-aia busuiocul cu” Stii mami, pentru mine esti cea mai frumoasa!!”. Am uitat cand m-a strans in brate si mi-a declarat a nu stiu cata oara ca ma iubeste profund.

Dezmot…sau „Jamie Oliver” miniatural


Ne-am agitat putintel cu aceasta dezmotare. Initial ne propusesem sa ne luam nasa din dotare, sa mergem undeva la o placintarie, il executam la par din doua miscari pe flacau, papam ceva bun-bun, ne veselim si…acasa, la nani.
Dar cum niciodata planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ…am schimbat modificarea. Asa ca ne-am faurit acasa la noi. In imensul meu palat de 50 de mp a trebuit sa intind masa maaaaare (pentru mine de la 12 in sus e mult pentru ca n-am mese :))) ), sa aranjez, sa gatesc :D, sa organizez dar si sa fac instructaj cu Andra referitor la jucariile care se pot jumuli la gramada.
La 14:30 trebuia sa fiu gata cu toate. Ce faceam eu la ora aia??? Cautam un ALT cadou pt nanuta noastra pentru ca mi s-a parut ca ce-i luasem nu se potrivea. In fine, am reusit si m-am reorganizat. Cert este ca eu am deschis usa pentru majoritatea invitatilor.
Tol festiv?? Machiaj?? Tinuta eleganta??? Ce-s alea??
Deci, n-am reusit nici macar sa ma aranjez putin.
Noroc ca am avut-o pe mamaia (soacra-mea) la noi si m-a ajutat cu aranjamentele, tataia distra copiii, maica-mea prajea pe la ea diverse; taica-meu voia sa se faca util asa ca l-am delegat cu caratul scaunelor si altele de-astea „intelectuale”. Ce sa mai, ca la nebuni!
Si eu care visam ceva asaaa, tac-pac!

In fine, vine si momentul adevarului, ala cu organizatul tavii. O rugasem pe mama sa-mi aduca cea mai mare tava posibila. Mi-a adus una. O pizza mica nu incapea pe ea.
– Mamaaaaa, asta-i mareeee????
– Alta n-am!!
– De ce n-ai spus, ca ma duceam sa-mi cumpar!!!

Deci, rapid trebuia sa inventez ceva. Masa noastra de gradinita a devenit tava de mot!!!

Lumanarea de botez a ramas de la Paste la tara la mamaia asa ca trebuia sa facem rost de lumanare, rapid. Noroc ca uneori ne apuca romantismul si mai luam de-astea parfumate 😀 Am avut de ales intre una roz, un bradut de Craciun si un ou de Paste :)))))))))
Trecem si peste „rusinea” asta. Parul taiat s-a lipit excelent cu ceara roz ;;)

Vine si momentul adevarului, ala cu alesul.
Asa ca se infinge Domnul meu direct in cheile de la casa. Bine, eu am un manunchi de chei bune si zdranganitoare. Firesc oarecum sa traga de ele.
Prima concluzie: Va fi om de casa!!!!!

Il pun sa faca a doua alegere. Si…dupa ce se gandeste putin ia ditamai lingura. Nu mi-a venit sa cred. Acum m-am consolat cu faptul ca va fi un viitor Jamie Oliver, ca va gati super, ca va sti sa combine aromele in asa fel incat sa devina cea mai gustoasa mancare. MA SCOT!!! Pentru ca mie nu-mi place deloc sa gatesc.
Unii au concluzionat ca, daca a luat cheia de la casa si lingura,…atunci se va face patron de restaurant. Nu-i rau! Sper doar ca n-o sa ma puna sa-i platesc nota de plata chiar de fiecare data cand il vizitez.
Marius exclama in multime:
– Asa, tata, sa nu mori de foame, sa pui mana sa faci!!!! Ti-arata tata!

Acum incepem sa facem galerie pentru al treilea obiect. Si…trage lozul castigator: cheile de la masina. WTF??? Hai, ma, chiar asa????? N-ai putut sa iei si tu o carte, un stilou???

L-am lasat sa mai incerce inca odata. S-a aplecat catre seringa. Si a luat-o. Dar…nu prea se pune pentru ca nu-i intre cele 3 😀

Ma gandesc ca, poate, cand s-o maturiza, i-o veni mintea la cap si o alege o meserie. Nu ca aceea de bucatar n-ar fi nobila, Doamne fereste, dar, nah, ca orice mama, parca as vrea sa faca si ceva mai ‘telectual.

La capat


Atunci cand am inceput sa scriu pe acest blog mi-am inchipuit ca viata mea este suficient de efervescenta si de simpatica incat trebuie sa ramana copiilor mei cateva cuvinte care sa le aduca un zambet in coltul buzelor atunci cand eu poate ca nu voi fi prezenta langa ei asa cum isi doresc. As fi vrut sa stie ca orice s-ar intampla, noi, astia a lu’ Moise, trecem peste toate cu zambetul pe buze, cu capul sus si fara sa privim in urma.

Dar…nu intotdeauna ceea ce planuiesti sa faci iti si iese. Cam asa e si la mine acum.

Privesc cu neputinta in urma si incerc sa ma scutur de apasari.
Daca cineva mi-ar fi spus acum 1 an de zile ca urmeaza sa traiesc cel mai aglomerat an din viata mea probabil ca as fi ras pana la epuizare, as si sters podeaua cu el si ar fi devenit dusmanul meu declarat!!!

Radu ne-a demonstrat ca se poate sa ne inselam.
Cine spunea ca al doilea copil este mai „bun” decat primul…vorbeste vorbe!!!!

Avem aproape un an de zile in care nu reusim sa ne odihnim.
Avem aproape un an de zile in care am reusit sa aflam ca stim sa ne certam pana la epuizare, sa stam asa pentru ca nu avem efectiv timp sa discutam despre ceea ce s-a intamplat.
Avem aproape un an de zile in care am descoperit ca toata psihologia copilului mic pe care am buchisit-o atat de multa vreme nu poate fi aplicata cu succes SI in cazul nostru.

Acum vin si strig in gura mare: NU MAI POT! Nu mai stiu de unde sa-mi iau fortele sa merg inainte.

Radu este un copil foarte sensibil. As vrea sa cred ca are personalitate pentru ca se manifesta asa. Analizand si facand introspectii am ajuns la concluzia ca pur si simplu are un defect de fabricatie.
Orice copil poate fi captivat cu diverse activitati in momentele lor de neputinta, al meu NU!
Daca se loveste putin…macar o ora URLAAAAAAA!!!
Daca se atinge putin de ceva pe care nu cunoaste…URLAAAAAA!!
Daca il imbrac, urla, daca-l dezbrac urla, daca ii dau ceva…urla, daca-i iau, urla!
Daca-i pun termometrul e jale!!! Daca ii dau un medicament, urlaaaaa, daca nu-i dau, ii este rau si in concluzie urla!! Daca-i tai unghiile, urla, daca nu i le tai…se zgarie si urla!
Daca-l spal, urla…
Si lista mea ar putea continua. Orice s-ar intampla, el nu zambeste, nu se bucura, nu tresalta ci doar urla!!

Observati, nici macar nu folosesc verbul a plange atunci cand povestesc 😦

Cel putin cand vine seara si simt ca se aproie momentul in care trebuie pus la culcare, ma crispez toata, si ma rog sa se intample o minune ca sa nu mai urle.
Noaptea, la ora 1, este logic ca la noi in casa se urla!! In linistea apasatoare a noptilor am ajuns in situatia in care Radu urla in somn, nu deschide ochii, nu reactioneaza la nimic, eu dupa ce epuizez sursele de alin incep sa-l trezesc si termin prin a tipa pentru ca stimuli de genul mangaiat, soptit, cantat, masat, leganat, plimbat, bocanit, susurat, etc nu functioneaza. El nu aude nimic!! Trebuie sa-si faca numarul lui de urlat.
Marius vine si incepe si el sa tipe la mine ca ma vede depasita de situatie…si-n felul asta tipam cu totii. El n-are treaba cu menajamentele de niciun fel 😦 Nu si-a pus niciodata intrebari existentiale in ceea ce priveste momentele de criza.

In situatia asta am obosit 😦 Simt ca ma scurg incet-incet, ca mi se duce forta, ca ma sfarsesc.

As vrea sa nu mai urle. Atat!! Nimic mai mult. Daca asm reusi sa trecem peste acest aspect atunci toate ar capata un alt sens.

P.S. De 2 zile refuza sa mai mearga singur. Dupa ce de 2 saptamani alerga prin toata casa si nu avea niciun secret in arta mersului biped, de 2 zile parca e alt copil. Daca ii dau drumul de la manute, se balangane si se aseaza in fund ca si cum niciodata in viata lui n-ar fi mers. Toate astea insotite, evident, de-un urlat!! Adica cum indraznesc eu sa-i dau drumu’????