Arhiva | prieteni RSS for this section

Invitaţie neaşteptată


Sâmbătă…5 mai 2012…

Stăm în curtea şcolii şi aşteptăm micii olimpiadişti să iasă din concurs. Cu emoţiile înghesuite în gât încercăm mai multe mămici să ne găsim relaxarea într-o conversaţie legată de obiceiurile copiilor sau de concediile care se apropie. Din când în când ne zboară gândul către sala de clasă, ne punem întrebări referitoare la complexitatea subiectelor, nu privim deloc cu optimism rezultatele pentru că ştim că „Euclidul” nu e chiar floare la ureche şi nu se compară cu Cangurul sau cu Smartul… Copiii au la dispoziţie 2 ore aşa că avem timp suficient să facem lustru la băncuţe…

După o ora…sună telefonul. Fără emoţii, îl scot din buzunar dar înlemnesc când văd că Andruţi e apelanta:

– Unde eşti??? Gata????

– Da! Am terminat!!!

De fapt, nici nu era nevoie să vorbim la telefon pentru că la câţiva metri în faţa mea era deja prezentă imaginea cea mai dorită de mine: copila proprie! I-am facut un semn (vorbeam încă la telefon!! nu reuşisem să mă dezmeticesc) şi am privit-o cum aleargă în braţele mele.

– Cum a fost??

– Uşor!

– Cum să fie uşor??? Cum au fost subiectele??

Primesc un răspuns fulgerător, tipic Andrei:

– Am uitat. Primele au fost foarte uşoare iar celelalte…nu ştiu cum să-ţi explic…

Ştiam că nu trebuie să am prea multe aşteptări, că n-a fost vreo dată pornită să-mi povestească cu lux de amănunte ceva, dar tot mai trăgeam speranţe. Am rămas pe loc în aşteptarea celorlalţi copii. Ies rând pe rând. Fiecare ne arunca în faţă:

– A fost uşor!

Am acceptat varianta lor şi ne-am întărit convingerea că sunt nişte copii extraordinari de buni şi de ambiţiosi. Nici vorbă să aibă nevoie de cele 2 ore puse la dispoziţie de organizatori.

La un moment dat s-au strâns cam toţi olimpiadiştii pe terenul din faţa şcolii. Nuuuu, nu ca să schimbe impresii ci ca să se joace. Nişte ochi pisicoşi mă întreabă:

– Mă laşi, mami, să mă joc????

– Fugi!!! Mai aveai o oră la dispoziţie pentru concurs, foloseşte-o cum vrei tu!

I-am privit şi i-am admirat cu zâmbetul pe buze. Mi-s dragi de nu mai pot, cu toţii. Sunt atât de inocenţi, atît de frumoşi, atât de naturali! Sunt o încântare pentru sufletul oricărei mame. Nu se îmbrâncesc, se protejează, se respectă. Se iau de mână, se strâng în braţe, se complimentează. Ce să mai spun?? Sunt cei mai grozavi copii pe care eu i-am cunoscut vreodată!!

Şi cum stăteam cu doamna H. de vorbă, se apropie de ea copila ei frumoasă, deşteaptă, cu ochii ca cerul:

– Mamă, îi dai voie Andrei să rămână la noi în seara asta??

Am văzut deodată o mamică uşor fâsticită.  A reactionat destul de prompt şi cu mai multa uşurinţă decât mine:

– Ştii că mâine fratele tău are competiţie şi trebuie să ne trezim devreme şi…

– Da, dar nu-i nicio problemă! O luăm şi pe Andra. Noi, fetele,  nu trebuie să facem nimic decât să stăm în tribună şi să strigăm „Hai Ş.!!! Hai Ş.!!!!”

– Bine, nu-i nicio problemă, dar trebuie să vorbim cu parinţii ei.

Stăteam şi le admiram cum puneau la punct un plan care ar fi trebuit să mă privească direct. Am zâmbit. Nu ştiu dacă am reusit să scot ceva pertinent… Recunosc că am adoptat atitudinea celui blocat. Am privit ochişorii albaştri care mă ţinteau de sub buclele ce-i inconjurau feţişoara îmbujorată aşa că am încercat un răspuns evaziv:

– Mă mai gândesc…

– Haideţi, vă rooooog!

Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mă simţeam pusă la colţ fără a avea posibilitatea să plec undeva. Este prima invitaţie de acest gen şi în plus implica plecarea de acasa pentru o noapte întreagă. Aveam nevoie rapid de un plan:

– Ok, nu spun „NU”, dar am şi eu două condiţii. 1. trebuie să vorbesc cu tatăl ei să vedem dacă este de acord. Şi 2. trebuie să-şi termine temele pentru săptămâna viitoare într-un timp prestabilit. Şi nu se poate decât dacă sunt îndeplinite cele două condiţii simultan.

Un zâmbet larg de fetiţă dulce s-a deschis în faţa mea şi-am primit cea mai tare replică pe care am auzit-o vreodată:

– Ei, eu ştiu că Andra are nişte părinţi foarte buni aşa că nu-mi fac probleme că nu o vor lăsa iar la cât este ea de deşteaptă şi ambiţioasă nu pot să cred că nu-şi va face temele repede! Aşa că…va veni la noi în seara asta!

Şi-a fugit! Mi-am înghiţit toate cuvintele, mi-au fost spulberate toate ideile şi mi s-a dărâmat tot zidul pe care încercam eu să-l contruiesc. Ce puteam oare să mai zic în contextul dat?? Am tăcut şi… vizualizam cu ochii minţii, parca pusa continuu pe replay, scena de dinainte de-a o vedea pe D. cum aleargă către grupul compact de colegi…

Andra nu mi-a spus nimic. Abia după ce-am întrebat-o care-i treaba cu plecatul şi dormitul peste noapte la colega ei m-a privit inocenta şi îmi spune:

– D. mi-a spus că o să mă laşi. Trebuie să mă laşi.

Orice argument aş fi avut eu atunci n-aş fi putut clinti hotărârea lor. Era bătută în cuie.

Cum s-a terminat??? Andra nu şi-a respectat partea ei de angajament aşa că a căzut înţelegerea. Cred ca şi Doamna H. a răsuflat uşurată. A rămas să ne mobilizăm pentru săptămâna viitoare. Vedem dacă o să şi reuşim.

Iar cu concursul??!! Pentru Andra chiar a fost uşor aşa că avem 100 de puncte (prin rotunjire 😉 ). Şi ceilalţi colegi ai ei au peste 85 de puncte ceea ce mie mi se pare extraordinar!! Chiar sunt nişte copii de excepţie şi extrem de valoroşi. P.S. Azi am primit felicitari din partea Doamnei şi un compliment măreţ pentru inima unei mame:” Andra a avut o lucrare impecabilă! Iar pentru un răspuns anume ar fi meritat chiar şi 500 de puncte.” Am o inimă cât tot Universul!!! Chiar…puţin mai mare.

P.S. 1. Întrebarea şi răspunsul cu pricina sunt:

Î: „Explicaţi de ce sunt mai multe coduri de 3 cifre diferite care nu sunt valoroase decat cele care sunt valoroase

R: „Pentru că sunt mai multe inegalităşi decât egalităţi”  Scurt şi la obiect 😀 Şi corect pe deasupra!

Aici sunt subiectele cu pricina.

Anunțuri

O prietena


Nu sunt o mare priceputa in niciun domeniu, nu excelez nici profesional, nici ca mama, nici ca sotie. Dar in schimb pot sa spun cu mana pe inima ca am prieteni. Multi prieteni. Unii extrem de apropiati, altii mai putin apropiati dar cu care ori de cate ori vorbesc sau ma intalnesc imi da o senzatie de bine. Imi place acest lucru si am certitudinea ca ori de cate ori am nevoie de un sfat sau de o parere sau de o vorba buna chiar am pe umarul cui sa plang. In extrema cealalta, sunt atat de mandra cand stiu ca unii oameni care nu fac parte din familia mea, atunci cand doresc sa ia o decizie ma consulta, incearca sa-mi afle parerea. Pentru mine este extrem de frumos si de incurajator.

Daca este sa privesc in urma si sa spun ca am lasat ceva pe pamanatul asta as putea sa strig in gura mare ca am prieteni!! Am prieteni adevarati. Asta nu inseamna ca nu exista si persoane cu care nu reusesc sa rezonez sau care nu vibreaza pe aceeasi lungime de unda, dar tind sa cred ca sunt extrem de putini. Si nu voi face niciodata nimic in plus fata de ceea ce am facut pana acum sa le pot demonstra ca se inseala in privinta mea.

Trecand peste astfel de lucruri as vrea sa povestesc despre G. O fata extrem de simpatica cu care nu am schimbat fata-n fata mai mult de 20 de cuvinte si alea din punct de vedere profesional. Ne-am intalnit la un curs. Ea trebuia sa curseze pe partea de exploatare aplicatii, eu doar realizam suportul tehnic. Nu cred ca a durat mai mult de 2 ore toata intrevederea iar interventia mea a fost destul de scurta si de concisa, venind de fiecare data in sprijinul expunerii ei. La sfarsit am tras linie si am ajuns la concluzia ca ne-am completat reciproc si-am fi facut echipa buna in situatia in care s-ar fi impus acest lucru.

Ea a plecat mai departe, eu am ramas cu o impresie impecabila despre o profesionista in domeniul ei de activitate.

Din acel moment s-au dezlantuit conversatiile noastre. Profesionale, evident. Eu cautam raspunsuri acolo unde aveam lacune, ea ma sprijinea si ma sustinea. Din una-n alta ajunsesem sa discutam zilnic. Fara sa constientizam am alunecat pe panta prieteniei. Supersituatie! Incetul cu incetul am descoperit ca nu avem fizic nimic in comun. Ea nu are copii, eu nu am timp liber. Nici macar nu activam pe acelasi domeniu profesional. Deci s-ar putea spune ca suntem ca apa cu uleiul. Ce sa mai zic ca nici macar nu stam aproape sa putem spune ca dezvoltam o relatie bazata pe acest lucru. Nu! Ea este la Constanta, eu in Galati. Dar distanta nu-i o piedica pentru nimic.

Tare-s mandra ca am astfel de persoane in preajma si ca viata imi demonstreaza zilnic ca lumea in care eu traiesc este de fapt o lume buna.

Ar fi trebuit sa scriu cate-o poveste despre toti prietenii mei. Ma gandesc ca fiecare merita.