Arhiva | scoala RSS for this section

Invitaţie neaşteptată


Sâmbătă…5 mai 2012…

Stăm în curtea şcolii şi aşteptăm micii olimpiadişti să iasă din concurs. Cu emoţiile înghesuite în gât încercăm mai multe mămici să ne găsim relaxarea într-o conversaţie legată de obiceiurile copiilor sau de concediile care se apropie. Din când în când ne zboară gândul către sala de clasă, ne punem întrebări referitoare la complexitatea subiectelor, nu privim deloc cu optimism rezultatele pentru că ştim că „Euclidul” nu e chiar floare la ureche şi nu se compară cu Cangurul sau cu Smartul… Copiii au la dispoziţie 2 ore aşa că avem timp suficient să facem lustru la băncuţe…

După o ora…sună telefonul. Fără emoţii, îl scot din buzunar dar înlemnesc când văd că Andruţi e apelanta:

– Unde eşti??? Gata????

– Da! Am terminat!!!

De fapt, nici nu era nevoie să vorbim la telefon pentru că la câţiva metri în faţa mea era deja prezentă imaginea cea mai dorită de mine: copila proprie! I-am facut un semn (vorbeam încă la telefon!! nu reuşisem să mă dezmeticesc) şi am privit-o cum aleargă în braţele mele.

– Cum a fost??

– Uşor!

– Cum să fie uşor??? Cum au fost subiectele??

Primesc un răspuns fulgerător, tipic Andrei:

– Am uitat. Primele au fost foarte uşoare iar celelalte…nu ştiu cum să-ţi explic…

Ştiam că nu trebuie să am prea multe aşteptări, că n-a fost vreo dată pornită să-mi povestească cu lux de amănunte ceva, dar tot mai trăgeam speranţe. Am rămas pe loc în aşteptarea celorlalţi copii. Ies rând pe rând. Fiecare ne arunca în faţă:

– A fost uşor!

Am acceptat varianta lor şi ne-am întărit convingerea că sunt nişte copii extraordinari de buni şi de ambiţiosi. Nici vorbă să aibă nevoie de cele 2 ore puse la dispoziţie de organizatori.

La un moment dat s-au strâns cam toţi olimpiadiştii pe terenul din faţa şcolii. Nuuuu, nu ca să schimbe impresii ci ca să se joace. Nişte ochi pisicoşi mă întreabă:

– Mă laşi, mami, să mă joc????

– Fugi!!! Mai aveai o oră la dispoziţie pentru concurs, foloseşte-o cum vrei tu!

I-am privit şi i-am admirat cu zâmbetul pe buze. Mi-s dragi de nu mai pot, cu toţii. Sunt atât de inocenţi, atît de frumoşi, atât de naturali! Sunt o încântare pentru sufletul oricărei mame. Nu se îmbrâncesc, se protejează, se respectă. Se iau de mână, se strâng în braţe, se complimentează. Ce să mai spun?? Sunt cei mai grozavi copii pe care eu i-am cunoscut vreodată!!

Şi cum stăteam cu doamna H. de vorbă, se apropie de ea copila ei frumoasă, deşteaptă, cu ochii ca cerul:

– Mamă, îi dai voie Andrei să rămână la noi în seara asta??

Am văzut deodată o mamică uşor fâsticită.  A reactionat destul de prompt şi cu mai multa uşurinţă decât mine:

– Ştii că mâine fratele tău are competiţie şi trebuie să ne trezim devreme şi…

– Da, dar nu-i nicio problemă! O luăm şi pe Andra. Noi, fetele,  nu trebuie să facem nimic decât să stăm în tribună şi să strigăm „Hai Ş.!!! Hai Ş.!!!!”

– Bine, nu-i nicio problemă, dar trebuie să vorbim cu parinţii ei.

Stăteam şi le admiram cum puneau la punct un plan care ar fi trebuit să mă privească direct. Am zâmbit. Nu ştiu dacă am reusit să scot ceva pertinent… Recunosc că am adoptat atitudinea celui blocat. Am privit ochişorii albaştri care mă ţinteau de sub buclele ce-i inconjurau feţişoara îmbujorată aşa că am încercat un răspuns evaziv:

– Mă mai gândesc…

– Haideţi, vă rooooog!

Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mă simţeam pusă la colţ fără a avea posibilitatea să plec undeva. Este prima invitaţie de acest gen şi în plus implica plecarea de acasa pentru o noapte întreagă. Aveam nevoie rapid de un plan:

– Ok, nu spun „NU”, dar am şi eu două condiţii. 1. trebuie să vorbesc cu tatăl ei să vedem dacă este de acord. Şi 2. trebuie să-şi termine temele pentru săptămâna viitoare într-un timp prestabilit. Şi nu se poate decât dacă sunt îndeplinite cele două condiţii simultan.

Un zâmbet larg de fetiţă dulce s-a deschis în faţa mea şi-am primit cea mai tare replică pe care am auzit-o vreodată:

– Ei, eu ştiu că Andra are nişte părinţi foarte buni aşa că nu-mi fac probleme că nu o vor lăsa iar la cât este ea de deşteaptă şi ambiţioasă nu pot să cred că nu-şi va face temele repede! Aşa că…va veni la noi în seara asta!

Şi-a fugit! Mi-am înghiţit toate cuvintele, mi-au fost spulberate toate ideile şi mi s-a dărâmat tot zidul pe care încercam eu să-l contruiesc. Ce puteam oare să mai zic în contextul dat?? Am tăcut şi… vizualizam cu ochii minţii, parca pusa continuu pe replay, scena de dinainte de-a o vedea pe D. cum aleargă către grupul compact de colegi…

Andra nu mi-a spus nimic. Abia după ce-am întrebat-o care-i treaba cu plecatul şi dormitul peste noapte la colega ei m-a privit inocenta şi îmi spune:

– D. mi-a spus că o să mă laşi. Trebuie să mă laşi.

Orice argument aş fi avut eu atunci n-aş fi putut clinti hotărârea lor. Era bătută în cuie.

Cum s-a terminat??? Andra nu şi-a respectat partea ei de angajament aşa că a căzut înţelegerea. Cred ca şi Doamna H. a răsuflat uşurată. A rămas să ne mobilizăm pentru săptămâna viitoare. Vedem dacă o să şi reuşim.

Iar cu concursul??!! Pentru Andra chiar a fost uşor aşa că avem 100 de puncte (prin rotunjire 😉 ). Şi ceilalţi colegi ai ei au peste 85 de puncte ceea ce mie mi se pare extraordinar!! Chiar sunt nişte copii de excepţie şi extrem de valoroşi. P.S. Azi am primit felicitari din partea Doamnei şi un compliment măreţ pentru inima unei mame:” Andra a avut o lucrare impecabilă! Iar pentru un răspuns anume ar fi meritat chiar şi 500 de puncte.” Am o inimă cât tot Universul!!! Chiar…puţin mai mare.

P.S. 1. Întrebarea şi răspunsul cu pricina sunt:

Î: „Explicaţi de ce sunt mai multe coduri de 3 cifre diferite care nu sunt valoroase decat cele care sunt valoroase

R: „Pentru că sunt mai multe inegalităşi decât egalităţi”  Scurt şi la obiect 😀 Şi corect pe deasupra!

Aici sunt subiectele cu pricina.

Bine ca-i marti! :D


M-am trezit nauca. Si am asa un sentiment ca a trecut mult timp de ieri. Poate din cauza trezirilor mele repetate. Poate din cauza gandurilor care ma framanata, poate din cauza ca-s dereglata putin si am nevoie de niste reparatii capitale.
Cert este ca m-am trezit cu gandul ca azi este joi.
Senina…il intreb pe M.
– Ce zi este azi??
Mormaind, ca si cum mi-ar fi cerut sa nu-l deranjez cu asemenea prostii la ore matinale, imi raspunde printre dinti:
– Marti!! De ce???
– Cum, marti??
Am bombanit usurel si mi-am continuat ritualul de dimineata.
Plec de manuta cu Andra catre scoala, si ca si cum n-as fi stiut vreodata in viata mea ce zi ar fi azi, o intreb pe fii-mea:
– Mai, mami, ce zi este azi??
– Marti, mama.
Oftez usurel. Andra ma simte:
– Mami, dar tie nu-ti place ziua de marti??
Ma trezesc la realitate. As fi vrut sa-i explic ca o urasc, ca prefer vinerea, ca ma enerveaza orice zi de marti, la fel ca si cea de miercuri 😀
Nu puteram sa-i fac asa ceva copilei, ca doar ea mergea la scoala.
– Marti, mama?? Ooooo, este superba ziua de marti!!! O iubesc si-mi place la nebunie!!
Mi-am intors privirea sa nu ma vada, sa nu-mi citeasca grimasele.
– Si mie-mi place ziua de marti. Sunt fericita!

Mi-am inghitit gandurile si mi-am propus sa vad lumea altfel. Sa privesc prin ochii de copil totul. Sa iau lucrurile asa cum vin, chiar daca e marti! Sa iau partea buna din toata treaba asta: bine ca nu-i 13!

Gandire perfecta


Chiar daca primavara a venit dintr-o data si este minunata si simtim ca ne trezim la viata, noi inca mai transhumam. Adica eu. Adica…eu pe ei. Adica nu m-am lasat de facut rocade in miez de noapte.

Asa ca si asta noapte, ca de obicei, mi-am luat fata in brate (oare cat o sa o mai pot cara?!) si am dus-o langa tat-su eu urmand sa-l iau pe dezvelici langa mine.
In timp ce-am lipit fata de pieptul meu, mi s-a cuibarit la piept si…cu ochii inchisi ma intreaba:
– Mami, este bine asa cum am gandit eu???

Initial m-am blocat. Ma gandeam ca mititica mea avea ceva pe suflet si n-a reusit sa-mi zica pana cand am trimis-o la culcare asa ca a ramas sa ma intrebe mai tarziu. Ma gandeam ca o fi simtit cand am luat-o in brate de s-a cuibarit atat de frumos la pieptul meu si…avea totusi ceva nerezolvat. Asa ca-i soptesc usurel:
– Dar la ce te-ai gandit, iubire???

Din momentul acela s-a lasat liniste. Iar eu stateam cu copila in brate in mijlocul holului asteptand un raspuns. Uitandu-ma la ea mai bine am realizat ca dormea profund, probabil ca visase ceva…asa ca i-am sarutat crestetul ei de fetita desteapta si frumoasa si din nou i-am soptit:
– Da, mami, este perfect!! Ai gandit corect!

Nu stiam la ce ma refer dar faptul ca instantaneu a inceput sa zambeasca in somn m-a facut sa cred ca dadusem raspunsul potrivit. Mi-era asa de draga cum statea linistita in bratele mele cu zambetul acela naucitor pe fata!!! M-a topit!

Oare ce-o fi visat???

Azi dimineata am intrebat-o. Mi-a spus ca n-a visat nimic. Apoi, dupa o ezitare, mi-a spus ca este putin stresata din cauza scolii. Draga de ea…