Arhiva | tristete RSS for this section

Pur si simplu


In ultima perioada am fost intr-o continua miscare, intr-un du-te-vino continuu, intr-o permanenta alergare usoara prin viata asta a noastra. Totul se raporteaza la termene, timp, ora exacta, totul se invarte intre planuri, planificari, organizari.
Aseara mi-a spus Andra aproape cu lacrimi in ochi: „Mami, te rog in seara asta nu mai deschide calculatorul. Hai, nu esti obosita? Stai langa mine macar pana adorm.”
Daca n-ar fi fost valtoarea evenimenteleor traite peste zi/saptamani probabil ca mi s-ar fi parut un lucru senzational. Dar atunci a sunat telefonul. De la serviciu, evident!!! Si s-a dus naibii tot zen-ul.
Asa ca ne-am urmat cursul firesc al fiecarei seri: culcat copiii, pornit PC-ul si pus la punct cu ultimele stiri atat cat a fost posibil pentru ca apoi sa ma duc agale catre tara viselor.
Cand m-am asezat in pat mi-am amitit de rugamintea Andrei asa ca mi-am promis ca macar cateva zile sa ii pot respecta dorinta. Eu nu pot sa-i arat niste norme de conduita si sa o indrum sa le urmeze atat timp cat eu insami nu le pot respecta.

Si tot aseara imi propusesem sa abandonez tot ce este nefolositor in viata mea. As fi vrut sa abandonez si acest blog pentru ca mi se pare ca nu pot sa adun informatii pretioase ci doar niste impresii si niste ganduri aruncate pe-un colt de hartie virtuala.
Ar fi multe de scris pentru ca gandurile se aduna in capul meu seara de seara atunci cand merg la culcare si incerc sa-mi fac ordine in fisierele de printre cicumvolutiuni dar timpul imi este extrem de potrivnic. Sau poate ca asa mi se pare iar singura in masura sa isi reorganizeze programul si gandurile sunt doar eu.

Azi dimineata am revenit la ganduri mai bune putin.

Anunțuri

Putina tristete la casa omului


Da, de ceva vreme, cred ca de vreo saptamana si ceva, ma incearca o tristete. Poate nici macar nu-i tristete ci un fel de parere de rau, un fel de gelozie sau poate o fi doar sindromul celui de pe locul doi din viata cuiva.
Ca sa ajung in starea asta singurul vinovat este Radu.

De cand sunt mama – de 7 ani si ceva – mi-am inchipuit ca pentru un copil mic centrul Universului sau este mama. Nu poate sa fie altcineva atat timp cat mama este cea care-l schimba, in spala, ii canta, il alapteaza, il alina, il gadila, il face sa rada din orice, il invata primii pasi, ii spune primele cuvinte…nemaipunand la socoteala cele 40 de saptamani in care copilul si mama lui sunt legati de cordonul ombilical.
Andra vibra de fiecare data cand ma vedea (si acu’ este la fel) , vine si-mi spune ce are pe sufletelul ei mic, imi cere sa o tin in brate, ne imbratisam in semn de multumire in urma unui fapt marunt, ne alintam si ne pisicim una la cealalta. Cel mai mult imi place cand vine si-mi spune „MAMA” asa, usor oftat, ca si cum atunci in secunda aceea s-a eliberat de toate relele din preajma ei.
Eu asa-mi inchipuiam lumea atunci cand ai copii iar Andra mi-a demonstrat ca se poate si ca este minunat!

Cand l-am primit pe Radu in minunata noastra familie am fost putin speriata de faptul ca nu prea voi sti cum sa educ un baietel. Toata lumea m-a asigurat ca „baietii sunt mamosi” asa ca am mers inainte cu incredere si cu dorinta de a face tot ce-mi sta in putinta pentru a fi o mama perfecta pentru el. De multe ori mi-am imaginat cum amandoi o sa-mi sara in brate si-o sa se lupte pentru bucatita lui de mama. Pe Radu il vedeam mai viteaz si mai vijelios si-mi faceam tot felul de scenarii ca o sa-mi striveasca fata in dorinta lui nebuna de a-si exprima dragostea pentru mama lui.
Dar uite ca timpul imi demonstreaza ca la noi nu se aplica nimic din legile nescrise ale firii. Noi suntem exceptia care intareste (probabil!) regula.
Radu este topit dupa tatal lui. Nimic nu este mai placut pentru el decat sa-i testeze bratele vanjoase, sa i se aseze in brate pentru a fi hranit doar de tatal lui iar seara la culcare incercarile mele de a-l lua alaturi esueaza lamentabil asa ca porneste catre pat agale, aruncand din cand in cand cate-o privire inapoi pentru a se asigura ca tatal lui il urmeaza . Ca o incununare a toate acestea, ori de cate ori se trezeste noaptea din diferite motive, incercarile mele de a-l alina mai tare il enerveaza. Cand imi aude vocea plange si mai tare… iar vocea puternica a tatalui sau este o minunata melodie care-l face instantaneu sa se linisteasca. In concluzie, aplicam in familie vechea zicala a Andrei: fetele cu fetele si baietii cu baietii.
Doar din cand in cand mai vine la sanul mamei pentru cate-un refill mic de tot si fuge apoi catre tatal lui pentru a-si relua activitatile.
Deci sunt usor necajita, mi-e greu sa-mi accept statutul de personaj de pe locul doi din viata propriului meu copil. Dar sunt convinsa ca ma iubeste cu destula tarie.