Sa traiasca naşul mare


…sau nana. Sau oricine pune nume de botez la orice! Adica mostenitorii mei regali! Care pentru a-mi pune nervii pe bigudiuri de la prima ora a diminetilor ploiase de martie ar face orice !

Motivul disputei de azi dimineata: cum se numeste pisica (de plus)??

Andra dintotdeauna a fost extrem de inspirata si orice ar fi botezat cu siguranta ar fi sunat extraordinar de artistic. Radu…e doar Radu. Insa nu trebuiesc comparati. Niciodata! Unul din ei seamana teribil cu mine sorbind parca la nivel celular toate informatiile cuprinse in ADN-ul meu, celalalt nu stiu cum a facut dar tot cu mine seamana pana in strafunduri. Deci NU POT FI COMPARATI! Nu poti sa ceri unuia sa respecte acelasi pattern cu al celuilalt si nici sa fie de acord cu ideile fratioarei.

Revenind la mâţă (pardon…pisicuta!!!)…

Nici nu mai stiu de unde a scos-o tinand cont ca de ani buni ma straduiesc sa scap de toate plusurile din casa pentru ca aduna praf, ocupa spatiu inutil si nu folosesc nimanui. Asta a aparut de nicaieri.

Dimineata devreme, toata lumea e agitata, toata lumea alearga, n-are loc unul de celalalt… Radu e ZEN!

-Buna dimineata!!!! il aud spunand cu tot sufletul

Ma mir. De obicei este ursuz si ma intreaba ce zi este si daca e musai sa mearga SI AZI la gradi. Dintr-odata e vesel si mai si saluta. Zic

-Buna dimineata, Radu!!

-Nu e pentru tine. Tie ti-am spus cand m-am trezit (eu nu-mi amintesc sa fi auzit ceva). Acum l-am salutat pe Hotiţă!

WHAT??? Ce-a fost asta? Cine e Hotiţă???? Nu imi ies cuvintele din mine. Stau paralizata pentru cateva secunde asa ca ma salveaza Andra care priveste scena din pragul usii.

-Cine-i Hotiţă??

-Pisica!

-Ce pisica?

-Asta! zice ridicand-o in brate din patutul ei de carton si pupand-o duios pe crestet…

Andra se uita lung si explodeaza:

-Ce Hotiţă???? Asta e Maguei!!!

-Ba nu, e Hotiţă!!! riposteaza frate-su

-Ba nu! E Maguei!! Mama, zi-i ca asa o cheama de 6 ani de zile! Asta e numele ei si nu i-l schimba nimeni.

Frate-su incepe si plange.

-Ba e Hotiţă!

Sor-sa nu se lasa:

-Ba e Maguei! Zi, mama, ceva!

Ce sa zic? Stau incremenita. Daca n-as fi contra cronometru m-as aseza si as privi spectacolul care-mi aminteste de Bunicu lui Delavrancea…

Insa trebuie sa intervin:

-Radu, pisica asta de 6 ani de zile se numeste Maguei. Stii, cand a venit la noi acasa avea deja certificat de nastere, asa ca al tau, si asta scria acolo: MAGUEI.

-De unde a venit pisica??

Halt! Pana aici mi-a fost! Invoc inspiratia divina si ma reinventez

-Din Canada (sa nu ma intrebe nimeni ce-mi veni. Sau cred ca stiu dar e alta poveste)

Radu incepe sa planga nervos. Incercarile mele de a-l linisti esueaza. Timpul ticalos ticaie intr-una, cronometrul nu se opreste pentru a gasi o solutie salvatoare.

-Gata, incepand de azi se numeste Hotiţă-Maguei!!!

Niciunul nu e multumit, amandoi tuna si fulgera ca niste dragoni , fiecare bodogane asupra alegerii mele, fiecare ma condamna, unul plange in continuare, celalalt e nemultumit ca am adaugat inca un nume (atat de inspirat) minunatei creaturi. Doar eu zambesc tamp si-mi zic ca e timpul sa ma concentrez asupra urmatoarei batalii!

Ritualuri…


…sau ceea ce este frumos aranjat in paginile cartilor de parentting si nu se potrivesc niciodata pe profilul nostru.

M-am gandit de multe ori ca nu citesc cu suficienta atentie sau ca nu am niciun fel de inclinatie spre a fi o buna practiciana a acestor tehnici extrem de bine puse la punct dar cu care sunt perfect de acord, pe care le ador. Ma intreb de ce nu merg si la noi? Spun cei experimentati si a caror cuvinte atarna greu ca nu functioneaza din cauza ca nu exista reguli bine batute in cuie si care sa fie respectate cu sfintenie.

Regula Nr. 1 – La ora 21:30 toata lumea trebuie sa fie echipata in pijamale! Ca la instructie! Iar mie personal imi face bine un astfel de exercitiu. Am sentimentul ca deja am timp mai mult pentru mine. Si cam atat! Pentru ca ceilalti incep cu negocierile:

  • Da’ de ce asa devreme?
  • Da’ de ce in fiecare zi?
  • Da’ de ce daca altii se culca tarziu in noapte?
  • Da’ de ce suntem noi cei mai fraieri?
  • Da’ de ce…

Am trecut prin focurile iadului folosind tot felul de argumente, de la povesti simple despre odihna creierului pana la articole stiintifice despre beneficiul somnului, despre cat este de bun somnul de la 22:00 la 24:00 pentru un copil de varsta lor, de la exemple despre scaderea performantelor scolare pana la explicatii despre epuizarea fizica si psihica de peste zi, de la zambete la ridicari de ton, de la pupaturi pana la lacrimi, de la rugaminti pana la amenintari. Dus totul pana la extrema „eu sunt mama si faci ce zic eu fara comentarii!”

Asa ca ma tin tare de tot de regula aceasta. De la mic pana la mare-mediu (exclus tat-su care e de acord in tot si-n toate dar e neparticipant), toata lumea incearca sa fie in pijamale la ora indicata. Nicidecum de buna voie. Trebuie musai un vataf care sa anunte cu surle si trambite ca „Iar e zece fara douazeci si voi nu sunteti pregatiti de nani?!”

Aici incepe cosmarul! Seara de seara… Cu aceleasi vesnice intrebari si acelasi ton negociator dus de la un simplu „Da’ de ce?” pana la facut ochii mari si pitigaiat vocea pentru a mai arunca macar „Da’ mai lasa-ma 5 minuteeeee!” Mda, acele 5 minute care mereu se fac 10 sau 15 sau 20 sau 60!

Acum sunt de otel! Nu ma clintesc! Am spus 21:30, pai 21:30 sa fie! Argumentul meu major fiind faptul ca „EU sunt obosita si daca nu mai pot e clar ca nu mai puteti nici voi!” Si limita aceasta am gandit-o in speranta ca este suficient timp pentru toate ritualurile de seara pana la ora 22:00. Sunt smechera, nu?!

Asa ca sedinta de pupat, de imbratisat, de facut „n-are varf”, de strambat, de intins pielea mamei de pe fata si de pe gat in toate directiile, de smuls cateva (multe!!!!) fire de par se intrerupe brusc:

– Gata, toata lumea la culcare, sunt obosita!

– De ce asa de de vreme?? imi miorlaie direct in ureche un glas pitigaiat de copil de 6 ani

– Nu e deloc devreme. Hai, fiecare la locul lui.

N-au mai comentat. Andra s-a strecurat usurel in camera ei, a tras usa dupa ea si s-a cufundat in tacere. Cu telefonul pe sub pilota. Stiu acest lucru dar ma fac ca nu observ si azi. Radu isi asaza capusorul pe umarul meu, imi trage mana sa-l cuprind. Aici ar trebui sa se termine. Noapte buna!

-Mami, 10 minute ne mai uitam la desene?

-5 minute…

-Dar 5 minute tine reclama

-Atunci inchidem acum.

-Fie, 5 minute.

Ma demachez tacticos si fur cele 5 minute de liniste. 22:05

– Gata, inchidem tot.

Zis si facut. Ma cuprinde cu bratele lui mici pana la starea de sufocare. Jumatate din corpul lui sta sa ma striveasca. Imi respira pe gat. Ma declar invingatoare…22:10

-Mami, poate sa doarma si pisica in pat cu noi?

-Da, baga si pisica.

Incepe foiala si cautarea orataniei de plus. Nu-i de gasit

-Mami, n-o gasesc! O cauti tu?

-Vrei pisica…caut-o, bag-o in pat si culca-te si tu.

Se da jos si o cauta sarguincios. Nu-i de gasit de jur imprejur.

-Mami, nu este! O cauti tu, te rog?!

-Aprinde lumina si vezi ce-ai facut cu ea…

Ma intorc cu spatele si incerc sa-l ignor in speranta ca va renunta. As, de unde?!

22:15.

-Mamiii, mi-e sete!

-Ai sticluta cu apa pe noptiera…

-Am baut toata apa!

-Hai sa luam inca o sticluta

-N-am papuci

-Atunci stai acolo ca aduc eu

-Vreau sa merg cu tine…dar daca n-am papuci trebuie sa ma iei in brate.

Il iau. E destul de greu dar isi aseaza picioarele pe coapsele mele si ma apuca strans de gat. Luam apa, ne intoarcem si ne cautam locul de nani. Din nou ma cuprinde cu toata puterea lui, ma imobilizeaza cu acelasi picior stang.

22:20

-Mamiiiii, nu-i!

-Ce sa fie????

-Pisica!!!!

WTF!!! O luam de la capat???

-O cautam maine. Acum dormi, te rog.

-Cred ca e in camera la Andra.

-Du-te si ia-o!

-N-am papuci!

-Ia-i pe-ai mei…

-Hai cu mine!

Ma dau iar jos din pat. Il iau din nou in brate. Aprindem toate luminile ca sa cautam nastrusnica de pisica. Si sa luam si papucii. Victorie!! La loc in pat…

22:23

-Pot sa iau o prajitura??

-Poti. Ia una si hai sa mergem la culcare.

-Dar pot sa iau toate prajiturile??

-Nu, ia una si hai sa dormim, copile!!

-Daca nu pot sa iau castronul cu prajituri atunci nu mai vreau nici pisica!!!

MOR lent! Il vad suparat si nervos. Isi duce pisica la loc in camera Andrei si apoi, cu mainile impreunate pe piept se indreapta catre pat. Din nou!

22:30 Stau cu spatele la el…Suntem suparati.

-Mamiiii, de ce esti rea? Lasi un copil flamand de prajituri?? N-ai inima??

Cred ca atipisem intre timp…

-Du-te si ia-ti prajiturile si culca-te. Gata, nu mai pot!

-Pot sa iau tot castronul???

-Ia ce vrei… (ma declar invinsa!)

Triumfator, isi pune prajiturelele pe perna. Sa stea cu el. Sa doarma impreuna cu mine si cu pisica… (despre prajituri vorbim)

-Mamiiii…

-Ce mai e acum???

-Daca mananc in pat ce-o sa se intample?

-O sa dormi in firimituri.

-Si daca dorm in firimituri ce-o sa se intample??

-O sa-ti intre intre buci si-o sa te gadile toata noaptea. Acum dormi!!!

Rade. Rade asa frumos ca nu ma lasa inima sa-l opresc. Dar sunt tot suparata si stau cu spatele la el.

22:40

-Mamiii, fac pipi!

Nimic iesit din comun. Ma asteptam si la etapa asta..

-Mergi si fa.

Il privesc printre gene cum se prelinge catre baie facand joc de glezne. Ii amintesc:

-Sa faci la tinta!

-Si daca nu reusesc??

-O sa stergi cu carpa si gata…

-Bine, fac la tinta.

Se intoarce victorios si ma anunta ca s-a descurcat de minune.

-Dormi, copile! Dormi…

-Daca ma iei in brate.

Ce sa fac? Ma conformez. Ii cuprind trupul firav si incerc sa adorm. Dar isi freaca continuu piciorusul de piciorul meu. Il freaca suparator de tare si simt ca deja ma ustura pielea.

-Radu, inceteaza si culca-te…

Isi schimba pozitia de somn. Imi cuprinde din nou gatul…dar de data asta nu cu bratele lui mici si dragute ci cu piciorul care ma freca pana la usturime. Capul mi l-a tras inspre burtica lui si parul meu suferea strans pe undeva pe la spatele lui. Nu indraznesc sa ma mai misc cu toate ca nu pot respira, pielea mea de pe fata isi demonstreaza elasticitatea, capul ma doare ingrozitor, piciorul ma ustura. Cred ca mi-e si sete dar inabus orice dorinta de a schimba pozitia respectiva. Adorm…

22:55

– Mamiiiii, in Finlanda e noapte sau e zi??

Nu mai raspund. Nu mai pot! Nu mai am forta

-Mamiiii, sa stii ca daca vine primavara, vine si ziua in Finlanda!

Il ascult si visez in acelasi timp.

-Mamiiii, dar in Antarctida se face noapte…

-E noapte, puiule! Dormi!

M-am repozitionat. L-am repozitionat si cu el cu funduletul in bratele mele, l-am mai pupat o data, am oftat…

23:00-in sfarsit liniste 🙂 Doar o foiala continua cand in bratele mele, cand in capul meu, cand frecat degetele de la picioare (ale mele) cand iar cu spatele.

Mai spun din cand in cand doar „Dormi!” folosind diferite tonalitati doar pentru a potoli viermuiala pentru cateva secunde.

Ora 23:48. A adormit… Pot si eu sa citesc doua pagini la lanterna…

 

 

 

 

 

 

Pe drumuri


Liniste apasatoare intre mine si EL. Galagie si suparare si frustrare intre mostenitori. Ne asteapta din nou un drum lungut. Timp de o ora si mai bine trebuie sa ne suportam, sa ne acceptam si sa incercam sa ne pastram calmul pentru a cobori la destinatie cu un zambet larg pe chip.

Stiu ca fiecare drum e identic cu cel anterior. Ei tipa, se cearta, nu le convine, se trag, se imping… O mama cu nervii intinsi la maxim incearca sa imparta dreptatea. De cele mai multe ori nu reuseste, nu poate fi echilibrata, nu poate intelege ca nici de data asta nu este nimic schimbat in urma lungilor discutii anterioare despre diferentele de varsta, despre abilitatile dobandite in timp, despre capacitatea de a gestiona situatiile tensionate in functie de varsta. Si nu se abtine sa nu o ia de la capat cu o „noua lectie de dirigentie”. Aceeasi de fiecare data, ca o placa stricata pusa continuu pe repeat dar pe care nu o asculta nimeni.

Si ei se apara, se incrunta, se cer invingatori. Fiecare, pe rand!

Nici nu-i mai ascult. Ma retrag in linistea mea interioara si-l las pe EL sa se mai lupte un pic, poate reuseste acolo unde eu dau gres.

Incepe furtuna. Si se urla pe o tonalitate baritonala, se plange, se cer scuze, se pornesc promisiunile. Eu pe de-o parte le promit ca-i las acasa data viitoare, ei promit ca nu mai fac niciodata, EL le promite ca stau de vorba!! Ajungem si la destinatie. Toti 4 rosii in obraji, clocotind in interior, terminati de nervi…dar cu zambetul stralucitor pe buze!!!!

Data asta a fost un pic altfel. Nu, nu inceputurile! Totul a debutat in acelasi mod incarcat de nervozitate, cu aceleasi rugaminti fierbinti adresate fiecaruia pe rand:

„Andra, te rog frumos, incearca sa nu mai pui paie pe foc. Esti fetita de 12 ani! Am incredere in tine. Radu are doar 6!”

„Promit, mama!”  aud de fiecare data. Ii privesc ochii si par sinceri. O pup pe frunte si imi zic in gand ca de data asta vom reusi.

„Radu, te rog, nu mai miorlai! Incearca sa n-o mai sacai pe sora-ta. Stai pe scaunelul tau! Joaca-te cu ale tale, las-o, n-o mai trage, n-o mai impinge, n-o mai atinge ca-i sensibila!”

Din partea cealalta strabate cu hotarare un nou „Promit, mama!”

Plecam increzatori si de data asta! Copiii chiar s-au tinut de promisiunea facuta. 5 minute!!! Ca apoi sa faca ceea ce stiu ei cel mai bine: sa tipe, sa-si smulga, sa-si traga, sa planga, sa dea vina unul pe celalalt, sa strige continuu „mamaaaaa, dar…”

De data asta ii privesc autist. Am renuntat sa mai inteleg de ce, am renuntat sa-i intreb ceva, am renuntat sa linistesc apele. Doar am zambit tamp si mi-am vazut mai departe de privitul meu pe geam. Nu, nu admir nici peisajul, nu admir nici minunatele locuri prin care calatorim, nici campurile, nici nu ma mai enerveaza carutele de pe drum, nici macar nu ma enerveaza soarele care imi bate in geam facandu-ma sa ma usture ochii. Nu cant, nu dansez, nu spun povesti, nu ma joc, nu intreb absolut nimic. Stiam ca in spatele meu s-a pornit potopul insa am ramas linistita in continuare. Cat timp sunt legati in centurile de siguranta, n-are ce sa se intample rau. Mi-am golit mintea de ganduri, inima de emotii. Doar numaram secundele pana cand va exploda EL. Probabil ca EL ma astepta pe mine sa-mi fac numarul ca apoi sa intervina in forta…

Nu stiu cat timp a trecut. Vacarm in spate! In fata…soarele! Aud soptit din partea stanga:

„Care-i mancarea ta preferata? Ce mancare nu ai putea sa refuzi niciodata?”

Ma blocheaza initial. Nu mi-e personala starea asta. Trebuia sa se tipe, sa se rabufneasca, sa se spuna rautati. Cum adica „ce mancare preferata am”?? Zambesc. Zambesc trist dar totusi zambesc. Am uitat episoadele anterioare, nu mai aud certurile care nu contenesc pe bancheta din spate. Si ma incarc cu bucurie. Oare m-o mai fi intrebat asa ceva vreodata? Oare in cei 16 ani de casatorie o mai fi spus si altele si eu le-am ignorat? Oare sa-mi fi pus o intrebare doar asa de complezenta? Oare chiar ii pasa? Oare chiar vrea sa stie?

Mi-am propus sa nu mai caut explicatii pentru tot felul de intrebari inchipuite ci doar sa savurez momentul. Asa ca de data asta zambesc cu sufletul.

„Nu stiu! Nu cred ca am asa ceva. Tu ai?” ma trezesc intreband. Se pare ca ne cunoastem destul de putin…

„Nu!” vine raspunsul absolut convingator pentru mine.

Ca apoi sa ne reafundam in starea de autism. In spate continua scena descrisa anterior. Ii ignor in continuare. Mai avem inca drum lung pana la destinatie. Mai bine de jumatate de ora. Dar trece repede. Si vom zambi din nou la destinatie si vom prezenta intregii lumi un cuplu PERFECT alaturi de cei doi mostenitori MINUNATI! Si-i vom lasa pe toti sa exalteze in fata noastra si sa ne priveasca cu invidie.

Din nou starea de normalitate este intrerupta de o noua intrebare:

„Dar care-i melodia ta preferata?”

„Ce? Care? Ce anume? Ce vrei sa spun?”

„Melodia ta! Ce melodie iti place f mult?”

M-a strafulgerat gandul ca noi nici macar nu avem o melodie a noastra. Una care, atunci cand auzim cateva acorduri, sa ne duca cu gandul catre celalalt. Avem o multime de lucruri comune dar nu si o melodie. In plus ma surprind iar cu gandurile aiurea. Am o multime de melodii preferate dar nu si una anume.

Ah, ba da! Si de-atunci Nothing else Matters!

Am zambit altfel. M-am redescoperit! Si ei erau linistiti. Dintr-odata! Iar EL…probabil ca (ma) redescopera odata cu mine.