Financiar

Ne alintam inca. Si fortam limitele dincolo de imposibil.

-Mamiiii, imi mai iei o kendama?

-Inca una? Facem colectie?

-Dar mai vreau inca una…si incepe sa miorlaie, sa se agite, sa lucreze la coarda mea sensibila.

Merg usor alaturi de el si il astept sa se potoleasca. Mi-e greu uneori sa gestionez situatii de genul asta insa ma inarmez cu multa rabdare si imi propun sa nu mai cedez. Secundele trec greu, isteria se ridica la rang inalt, trecatorii nu-si vad de treaba lor… Trebuie sa rup momentul, sa actionez intr-un fel chiar daca nervii mi-s intinsi la maxim dupa o zi de munca nu tocmai usoara:

-Radu, nu e in regula ce incerci sa faci. Ti-am cumparat una acum doua saptamani. Nu ne permitem sa dam banii doar pe kendame. Mai avem si alte cheltuieli. Nu pot sa pun le pun pe farfurie si sa le lingem ca sa ne saturam. Si in plus trebuiesc platite utilitatile.

Pret de cateva secunde se asterne linistea. Il simt ca-mi pregateste ceva.

-Ce-s alea utilitati?

Incerc sa ii explic la modul cel mai simplist posibil cum stau lucrurile in directia asta, cum fiecare lucru pe care il folosim ca sa ne fie viata mai usoara are un pret.

-Dar si liftul costa?

-Da, si liftul, si lumina de pe casa scarii blocului, si…si…si…

Un calm de nepatrans se asterne intre noi. Mergem de mana, cu privirea in pamant, usor impovarati de greutatile si neputintele zilei. Aveam un sentiment de neputinta, de gol, de plutire si absenteism.

-Mami, dar noi suntem saraci?

Ma blochez.

-Nu-ti inteleg intrebarea. Ce vrei sa spui?

Se opreste si imi cere din priviri sa ma aplec sa il pot privi in ochi.

-Mami, chiar toate lucrurile costa?? Toate, toate??

-Da, cam toate…si oftez adanc.

-Si iubirea? Tu ma iubesti cu bani? Eu te iubesc gratis.

Imi zambeste si-mi strange mana puternic. Pentru o clipa am uitat de neajunsurile mele.

-E adevarat, iubirea este gratis. Este important sa o oferi si sa nu pretinzi nimic in schimbul ei.

Strengareste, imi cuprinde gatul, se pisiceste pe langa mine…

-Si mai stiu cateva lucruri gratis.

Zambesc, ma ridic, il iau din nou de mana, imi vine si mie sa topai in jurul lui.

-Uimeste-ma! Ce mai stii tu sa fie gratis??

-Imbratisarile! Ca tu esti mereu pufoasa si-mi vine sa te imbratisez mereu. Si pupicii pe care tu mi-i dai. Eu cred ca suntem bogati pentru ca avem iubire, imbratisari si pupi!

Il iau in brate, il invart de cateva ori pana il aud cum chicoteste dulce, il pup cu naduf, ii spun inca o data ca il iubesc pana la infinit plus unu.

Si dintr-odata ma simt bogata! Cea mai bogata fiinta de pe planeta!

Sofer urban

…am devenit dupa ce mi-am preschimbat permisul auto. Adica dupa 10 ani in care experienta mea la volan tindea vertiginos catre zero barat.

Nu a venit nimic din dorinta sau din pasiune. Nici macar indemnurile mamei, care mereu imi amintea ca toate „incapabilele” conduc diversi bolizi iar eu sunt asa o fata desteapta si priceputa,  nu au atarnat extrem de mult in decizia mea de a ma reacomoda in fata volanului. Am facut-o de nevoie.

Cel mai dificil lucru a fost sa inteleg butoanele din bord si la ce foloseste fiecare. Nu aveam si eu o masina mai simpluta, mai fara multe comenzi, mai manuala…ca sa zic asa, ci un OZN! Buton pentru fiecare nebunie in parte! Mi-a luat muuuulta vreme sa descopar ca sunt capabila sa imi fac singura alimentarea cu benzina. Pana atunci eram o madama care doar intindea tacticos cheile si emitea pretentii. Ca o diva care lasa lacheul sa-i parcheze masina.

Incetul cu incetul am coborat cu picioarele pe pamant. Dar tot diva am ramas, clar!!!

Toata iarna doar nu era sa curat eu masina de zapada sau chestii de-astea obisnuite intre soferii din parcarea blocului! Nuuuu, sub nicio forma! Mai bine ma duceam cu autobuzul sau cu taxiul la serviciu si asteptam sa-mi scoata altcineva masina din nameti. Cine s-o gasi mai vrednic si mai priceput. Doar nu era sa cobor eu de la inaltimea importantei mele in lumea normala!

Numai ca viata ne arata cateodata ca ne putem autodepasi.

Cine s-ar fi gandit ca in luna aprilie 2017, intr-o zi oarecare in care ilustra mea persoana a plecat dimineata ca o lady in propria ei masina, undeva dupa ora pranzului va incepe ninsoarea ca-n povesti? Aia cu fulgi mari, atat de frumosi de privit de la geam! Dar atat de nenorociti incat mi-au imbracat masina intr-o patura pufoasa si alba (asta ca sa fie si-o metafora)!!!!!!

Ajunsa in parcare si identificandu-mi masina, ce puteam oare sa fac?  Poze (evident!!!) bubulinei imbracata in zapada! Orice sofer (urban) normal la cap, si-ar fi suflecat manecile si s-ar fi pus pe treaba. ZIC!!! Nu si eu. Si-asa baletasem cu mult talent prin baltoacele existente pe strada si-mi admiram cu tristete pantofiorii delicati cum se scaldau in apele pluviale pentru care platesc impozit. Doar nu era acum sa ii stric chiar de tot.

Am deschis tacticos portiera, m-am introdus pe pozitie regulamentar, mi-am repozitionat scaunul, mi-am tras pana si centura…si admiram contemplativ interiorul! Nu se vedea nimic prin parbriz. Si nici prin laterale. Dar ce, nu-s eu desteapta suficient cat sa gasesc solutii?? Zis si facut! Si cum stateam asa frumusel si ma gandeam „ce mama zmeului fac eu acum??? Ca n-am racleta, n-am spray-uri, n-am decat o amarata de carpa aruncata undeva in portbagaj…deci nefolositoare” m-a lovit inspiratia divina!

Zapada e moale deci pot sa o indepartez cu stergatoarele alea noi pe care tocmai mi le schimbasem de vreo luna de zile. Ce motorase? Ce alte chestii adiacente? M-am gandit ca as putea da chiar si cu lichid de parbriz ca sa usurez toata treaba dar am descoperit ca memoria mea in ceea ce priveste accesoriile masinii are semnal foarte slab in zona, asa ca mi-am zis ca e mai bine sa ma abtin pentu ca nu mai stiu daca  lichidul de iarna sau de vara. Stergatoarele insa si-au facut datoria!! Vedeam prin parbriz acum?? Era suficient! Bun, trecem la next level. Ce mai avem de facut?

Oglinzile!! Daaaa, musai trebuie sa ma uit in ele! Sunt cu incalzire si cu dezghetare automata (asa s-o fi numind ca habar n-am termeni de-astia tehnici) asa ca apas pe buton si las tehnologia sa-si faca treaba. Intre timp, diva din mine se repozitioneaza in scaun, isi fixeaza putin machiajul si asteapta!

Nici vorba sa se desprinda zapada de pe geamuri!! Sau or fi avut vreo sansa daca as fi stat acolo vreo 2-3 ore. Insa…totusi, cata rabdare sa am? Si cata benzina sa frec asa pe loc?

Mi-am amintit ca si geamurile sunt electrice! Deci, as putea sa fac manevra cu dat geamul in jos usooooor, sa se curete toata zapada aia fleoscaita si sa ma felicit la sfarsit de ideea mea geniala. M-am pus pe treaba.

Numai ca in timp ce faceam eu manevra aia desteapta, zidul de zapada ce se adunase pe geam in loc sa ma paraseasca instant, s-a incapatanat sa o ia in directia gresita! Adica fix in bratele mele de diva, fix pe bancheta mea draguta, fix pe bordul meu minunat, fix in toate gaurile din portiera, fix pe pantofiorii mei mirobolanti! M-am simtit invadata de forte necunoscute mie!! O umezeala rece si imbacsita mi-a invadat intimitatea. Stateam sa plang dar nu puteam pentru ca m-a busit rasul de penibilul situatiei. Cum sa mi se intample tocmai mie asa ceva?? In mod sigur era vreun blestem de undeva ca nu se putea sa fiu eu atat de nepriceputa! Divinitatea nu m-a mai tinut in brate!

Ce era sa fac? Mi-am desprins centurica, mi-am coborat pantofii in mocirla strazii si-am inceput cu manutele goale sa indepartez tot ce se putea indeparta din habitaclu! Mai, mai sa arunc impreuna cu zapada netrebnica si niste ambalaje de guma si niste pet-uri pe care le depozitasem in jurul meu ! Si radeam! Singura, in mijlocul strazii, radeam in hohote si scoteam zloata din masina. Mai si vorbeam cu fiecare particula gasita si-o intrebam „ce cauti tu aici?” sau ii spuneam dulce „bine ca te-ai bagat pana si aici!”

Toata activitatea de stergere si uscare a spatiilor afectate am executat-o cu servetele nazale! Doar nu eram nebuna sa deschid portbagajul dupa o carpa? Sa am ce curata si acolo??? NO WAY!!!

Mandra de rezultat, uda la picioare, cu mainile bocna, cu secretiile nazale curgatoare in nestire (nu stiu daca de la frig sau de la atata ras) ma reconfigurez si imi reiau pozitia de lady! Ceea ce si eram, de altfel. Si dau sa plec! Adica sa dau in march arrière. Surpriza!!! Nici prin luneta nu se vedea nimic! Doamneeee, cate geamuri au putut pune astia la masini! Cat chin si cata bataie de cap doar sa vezi ceva cand pleci de pe loc! Dar deja eram resemnata! Penibilul situatiei se accentua, eu deja eram prea inghetata sa mai simt vreo durere, deja imi curgeau lacrimile fara sa le pot controla, deja eram propriul meu bufon. N-aveam incotro, trebuia sa o iau de la capat.

N-au mai contat baltile in care calcam, iar fulgii ce-mi biciuiau fata ii ignoram cu stoicism. Am zis ca trebuie sa o fac si pe-asta macar o data in viata. Cu ce sa curat ditamai luneta?? Deci, racleta nu, maturica nu, lopatica nu, carpa nu, servetelele le-am terminat dupa lustruirea habitaclului, mainile nu le mai simteam, picioarele balteau…N-am avut incotro si singura varianta care mi s-a parut plauzibila a fost sa incerc sa imi folosesc manecile din dotare. Asta e, fac din geaca o carpa! N-ar fi prima, doar ca acum o sacrific pentru un scop nobil!

In plin avant muncitoresc insa, o parte din toata depunerea lunetei in loc sa-si faca partie pe luciul metalizat al masinii si-a facut partie direct in maneca proprietarei. Pana la piele! Pana la suflet! Sageti direct in inima ei mare! In zadar m-as fi zbuciumat,  in zadar as fi invocat divinitatea! Un singur lucru era cert: eram uda pana in cele mai adanci strafunduri. Dar mandra. Si incantata de IQ-ul propriu.

Drumul pana acasa a fost fara niciun fel de eveniment. Disperarea a inceput tarziu in noapte cand am vazut ca ninsoarea nu mai conteneste. Ma uitam pe geam din ce in ce mai ingrozita. Masuram din privire stratul de zapada ce se depunea in continuare pe masina ca un adevarat meteorolog de serviciu care isi face meseria cu daruire si pasiune.

Cred ca am visat munti de zapada. Si ceva cu avalanse. Iar eu imi croiam drumuri, construiam iglu-uri si aveam parte de aventura vietii mele. Singurul lucru pe care nu l-am simtit in vis a fost frigul. In rest…adrenalina pura!

Dimineata facandu-mi planul de bataie pentru a pleca, am bifat doua alternative:

1. sa-l trezesc pe zmeu sa faca treaba in locul meu si eu sa ii promit inca o data luna de pe cer

2. sa aleg mijloacele de transport in comun.

In timp ce-mi savuram linistita cafeaua de dimineata, facand din nou masuratori asupra stratului de zapada depus pe masini…urmaream activitatea desfasurata in parcare de alti soferi urbani. Doamneeee, ce simplu era totul!!! Si ce rapid! Semn ca stratul depus era gros dar suficient de moale cat sa ma pot lupta cu el. Deci pica varianta „zmeul” ca sa nu ma trezesc ca arunca buzduganul inapoi, si pica si varianta „autobuzul” ca doar sunt o lady!

M-am inarmat cu o maturica asa cum avea vecinul de la scara 2, cu carduri (in caz de e nevoie sa raschetez ceva ca spray-ul de degivrare se terminase de multa vreme), cu doua carpe musai cu microfibra, putin spirt intr-o sticluta amestecat cu apa si detergent de vase, geaca aia cu elastic la maini ca sa nu mai am surprize, cizmele mele preferate pentru vreme urata si cu multa vointa!!!

In cateva minute bubulina mea era ca scoasa de la spalatorie! Clara si curata ca un boboc! Doar cizmele mele erau pline de zapada. Pe interior, evident! Ca nu se putea altfel! Ca doar m-am incapatanat sa nu le modific si pe-asta dupa superpicioarele mele „rotofeie” in forma de bete de frigarui! Cine isi mai scutura si cizmele dimineata in parcare?? Cine? Nah, trebuie sa imi pastrez unicitatea, ca doar nu era ca toate sa se desfasoare dupa pattern-uri bine gandite de cercetatorii britanici…

Din acest moment ma autoproclamez regina neincoronata a zapezilor! Aceea care-i neinfricata in fata vremii (sau vremurilor). Urmatoarea etapa: drifturi pe zapada! Am zis? Am zis!

 

Amalgam

Cu trecerea timpului am devenit mult mai selectiva, mult mai atenta la ceea ce se intampla in jur, mult mai receptiva la ceea ce mi se comunica, mult la senzitiva emotional.

Daca inainte vreme lucrurile curgeau oarecum de la sine, parca dintr-odata mi s-au deschis ochii si am inceput sa privesc linia orizontului cu mai multa atentie. In acel moment o parte din mine s-a pierdut, acea parte plina de entuziasm si veselie, acea parte care nu putea reactiona decat la lucrurile frumoase si bune, acea parte care nu accepta ca exista si parti negative in lumea inconjuratoare.

Toate acestea au adus si o anumita tristete, un fel de constientizare a unei forme mincinoase a vietii prin care ma scurg usor.

Abandon de sine, introvertire de ganduri, inabusire de emotii, neputinte, frustrari, durere, tristete, amagire, ura – le-am cunoscut in toate formele lor. Au ajuns sa ma macine, sa ma tortureze, sa ma descompuna incetul cu incetul…

M-am surprins neplacut reactionand asemeni unei fiare, unei fiinte inferioare, unei perrsoane lipsite de maturitate. A fost nevoie ca intr-o zi sa ma privesc in oglinda si sa nu ma recunosc. Simteam cum lacrimile isi faceau sant pe obrajii mei, imi sfaraiau carnea, imi ardeau gandurile si imi adanceau ridurile.

Cineva atunci m-a luat de mana, m-a ridicat de la pamant, m-a strans in brate si mi-a soptit: „Nu esti singura! NOI suntem cu tine!”

NOI…

Un intreg Univers…

Sunt nevoita sa ma scutur, sa-mi sterg lacrimile, sa (ma) iert si sa trec mai departe.

Trebuie sa ma eliberez.

Si sa pastrez acele momente in care un inger de mama vine si imi aduce o oala cu sarmale, ACEA mama care nu ma vazuse niciodata in viata ei si care a facut acel gest pornind dintr-o dorinta de a darui. (M-am trezit intr-o zi cu un telefon de pe un numar necunoscut. Eram rugata sa vin putin pana in holul cladirii in care lucram. O Doamna marunta, cu niste ochi sclipitori si cu o blandete in glas asa cum rar mi-a fost dat sa intalnesc in ultima vreme, imi intinde o sacosica in care am gasit cele mai elaborate sarmalute asezate frumos, intr-o ordine aproape perfecta.)

Sa pastrez acel minunat moment al fiecarei zile cand doamna de la magazinul in fata caruia imi parchez dimineata masina imi zambeste si imi face strengareste cu mana de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea si pamantul (n-am vorbit niciodata cu ea).

Sa pastrez acel moment in care scrijeleam cu un card gheata depusa pe parbrizul meu si un domn binevoitor imi aduce ultimile picaturi din sticla lui cu lichid de degivrare a geamurilor. (Vazand ca nu mai are decat cateva picaturi de lichid, m-am scuzat frumos si i-am spus ca nu este cazul sa si le consume cu mine. Omul si-a aprins tacticos o tigara, mi-a intins din nou recipientul spunandu-mi cu un ton protectiv: „Doamna, va rog frumos, puteti sa folositi tot. Eu mi-am facut treaba cu el si pot sa ma duc sa-mi cumpar altul. Ca e ieftin. Vreti sa il dau eu pe parbriz?”Eram in stare de soc dar totodata stiam ca timpul nu sta in loc si trebuie sa ajungem cat mai repejor la scoala. Am dat cu incredere…si ma gandeam continuu la gestul lui.)

Sa pastrez fiecare mesaj de „Buna dimineata!” care nu conteneste sa soseasca. De multe ori m-am gandit ca nici macar nu merit atata atentie. Nu intotdeauna insa este despre ceea ce credem noi despre noi ci de felul in care ne percep ceilalti.

Sa pastrez in acelasi context fiecare „ti iubesc, lov u, ti pup, mersi, ci ma fac fari tini?, mi-e dor de tine, abia astept sa ne vedem, te sun cand ajung acasa, esti trista?, mai poti? nu ai voie sa lipsesti” scrise pe tonuri firesti sau copilaresti.

Sa pastrez fiecare confesiune ce imi este facuta, fiecare moment in care imi este cerut sfatul sau parerea despre un anumit lucru sau despre o anumita traire, fiecare moment in care mi se cere ajutor .

Sa ma bucur de copiii mei imperfecti si sa nu-mi doresc nicio secunda sa fie altfel!

Sa ma bucur pentru fiecare realizare a prietenilor mei.